miercuri, 21 septembrie 2011

Maratonul Ciucas Trail Running - 03 septembrie 2011

La începutul verii, când completam formularul de înscriere la Ciucaş Trail Running, îmi venea în minte o reclamă celebră: Ciuc, încă una şi mă duc! Mai că s-ar fi potrivit, numai că în cazul meu era Ciucaş şi nu era nici bere şi nici ultima, ci prima alergare montană pe distanţa maratonului. Adică cum s-ar zice: după patru maratoane, toate patru de şosea, bate vântul a schimbare, peste pasiunea mea. Aşa că, după botezul sandalelor huaraches pe asfaltul primului ultramaraton, venise vremea ca acestea să susţină examenul de bacalaureat la proba maratonului montan. Auspiciile erau bune pentru că la lucrările de control de până atunci – a se înţelege alergările montane de sfârşit de săptămână – primiseră numai note de zece.

Însă acum era proba de foc şi chiar dacă unii din alergătorii adunaţi la start îşi dădeau coate şi aruncau priviri îndoielnice şi zâmbitoare asupra „şlapilor”, aflaţi în total contrast cu încălţările de alergare montană, eu ştiam mai bine ca oricine că, în ciuda apariţiei mele haioase, alergarea pe crestele Ciucaşului nu era o glumă. Citeam în multe priviri părerea nerostită: faci ce vrei, dar ştii ce faci? Chiar ştiam pentru că testasem în repetate rânduri mariajul între sandale şi munte. Nu îmi era frică de accidentări, pentru că atâta vreme cât piciorul este conştient de suprafaţa pe care calcă, nu are cum să fie luat prin surprindere de entorse, luxaţii et Co. Necunoscuta era însă cum se vor comporta picioarele per ansamblu după 2350 m de urcări şi coborâri pe suprafeţe dintre cele mai variate si accidentate. Iarăşi nu ştiam cât va dura toată afacerea, dar eram pregătit sufleteşte şi trupeşte pentru o aventură lungă, pentru că pasul grijuliu dictat de picioarele decopertate nu se putea măsura cu zborul în cizme maratoniste de şapte poşte.


Tulai Doamne!

În consecinţă m-am aşezat la start ultimul în pluton, pentru a nu deranja pe nimeni şi am luat-o lipa, lipa pe urmele grupului de alergători. Strategia cu care urma să abordez traseul era deja exersată: pe urcările abrupte, unde nu se poate alerga, voi merge la pas vioi, în rest orice bucăţică alergabilă, fie ea urcare uşoară, plat sau coborâre va fi alergată. Aşa că până una alta mă încălzeam săltând uşurel, evitând pietrele de pe prima secţiune a traseului, înainte de intrarea în pădure şi de prima urcare serioasă.

Nu era de alergat pe acest prim urcuş şi în faţa mea alergătorii se înşirau ca mărgelele şi împingeau serios în beţe, ca la un concurs de schi fond. Foarte repede am constatat că ritmul meu de urcare, fără să-mi sară inima din piept, era mai rapid decât ritmul în care urca coada plutonului, de care mă lipisem şi eu, aşa că am început să croşetez poteca, depăşind pe stânga şi pe dreapta, pentru a putea urca în ritmul propriu. Până să exersez modelul cel mai eficient de croşetare, panta s-a terminat relativ repede şi am ajuns la primul punct de control, unde traseele de semimaraton şi maraton se despărţeau.

Dintr-odată m-am trezit singur pe traseul de maraton, ceea ce m-a făcut să cred că ariergarda în care înotasem până atunci luase drumul semimaratonului şi eu rămăsesem ultimul mohican maratonist. Ciudată şi cât se poate de plăcută senzaţia pe care am simţit-o trecând de la aglomeraţia de alergători la pustietatea potecii, auzind în jur doar ciripitul matinal al păsărilor. Adăugând şi noutatea traseului, mă simţeam ca un mic explorator în ţinuturi neumblate, un mic Bear Grylls la pas alergător. În ciuda exuberanţei dublate de o porţiune lejeră de coborâre, pe care picioarele lipăiau vesele, realizam totuşi că pentru a nu greşi traseul trebuia să ţin un ochi şi asupra marcajelor, pe lângă scanarea de rutină a potecii cu scopul de a evita rădăcinile şi pietrele cu care nu doream să îmi măsor tălpile.


Pe-un picior de plai

Şi pe când îmi dedicam eu mai bine simţurile traseului necunoscut, precum un cercetaş infanterist aflat între liniile inamice, aud din spate un tropăit ce se apropia văzând cu ochii (pardon, auzind cu urechile) de parcă aş fi fost vreunul din proscrişii lui Robin Hood la braconaj prin pădurea Sherwood şi pe urmele mele se aflau călăreţii şerifului de Nottingham. Nici nu apuc să mă feresc de pe cărare, când pe lângă mine trec rapid ca vântul trei alergători ce se aruncau la vale asupra potecii, de parcă ar fi vrut s-o calce în picioare (sic!). Aceeaşi poveste avea să se repete după fiecare urcare. Pe urcuş eu avansam cu pas sprinten, depăşind câte un alergător răzleţ ce vâslea din beţe, iar pe coborâre, când căutam să îmi potrivesc pasul în funcţie de specificul potecii pe care călcam, ariergarda se transforma în avangardă, trecând vuind pe lângă mine precum o companie de tancuri blindate pe şenile Salomon.

Şi uite-aşa, după o primă sesiune de urcuşuri şi coborâşuri, am ajuns repejor la pasul Boncuţa. În faţa mea se ridica semeţ o pantă lungă şi abruptă, care se pierdea în pădure. Parcursesem aproximativ 14 km, aşa că la punctul de control mi-am îngăduit o scurtă pauză de alimentare, mi-am împrospătat rezervele de apă şi m-am pregătit sufleteşte să dau piept cu urcuşul, precum trupele române în asediul redutei de la Plevna. Zău nu ştiu dacă la Plevna curcanii noştri atacau vârful pe muzică, alta decât cântecul schijelor şi gloanţelor ce vâjâiau în jurul lor, însă eu îmi potriveam urcuşul fluierând melodii Phoenix. Şi uite aşa, cu triluri de Mugur de Fluier şi Andrii Popa, treceam sprinten prin curbele de nivel, când deodată mă oprii înmărmurit, pentru că de sus, dintre copaci, decorul muzical al haiducilor cu care îmi acompaniasem urcarea părea să prindă viaţă iar pe făgaşul abrupt al potecii îşi făcu apariţia un şir de cai ce coborau la trap, fără ham, căpăstru sau călăreţ, ca nişte veritabili mustangi sălbatici. Mai că mă aşteptam să apară de după curbă vreun haiduc călare care îi mâna de la spate. Haiducii s-au lăsat aşteptaţi, în schimb la câteva minute au apărut căruţele ciobanilor care coborau de la stânele alpine, aşa că am înţeles iute sursa pastorală a acestui intermezzo. Totuşi, timp de câteva momente, a fost ca şi cum vremea haiducilor îşi reintrase în drepturi, în singurătatea unui traseu delicios de sălbatic.

Pe măsură ce urcarea se domolea şi am putut să o iau la pas alergător, peisajele deveneau din ce în ce mai spectaculoase, ieşind în zona de platou alpin. Aşa că m-am transformat rapid într-o Scufiţă Roşie, care a uitat de ce a venit la munte şi se întrerupea din alergare pentru a trage în chip peisaje după peisaje, creste, văi şi alte delicatese montane, foarte fotogenice de altfel. Cu aparatul foto în acţiune şi bucurându-mă de traseul alergabil am ajuns la baza Vârfului Ciucaş, un fel de cetate a Constantinopolului ce trebuia luată cu asalt de hoardele de ghiauri maratonişti … care adoptaseră totuşi strategia pieilor roşii şi se cocoţau în şir indian pe poteca şerpuită. Mai cu o glumă, mai cu o gură de apă, şirul în care înaintam ajunse în vârful „deluşorului“ de 1954 m, numai bun pentru o altă şedinţă fotografică, că deh, nu urcă omul în fiecare zi unde-şi face vulturul cuib. Ce-i drept, vulturi nu am găsit, în schimb pe vârf era plin de capre negre maratoniste, care, cum treceau de hop, o luau la sănătoasa pe potecă în jos, ştiind că de acum încolo, cu mici excepţii, coborârea va face legea până la sosire. În schimb eu, cu potcoavele mele subţirele, am luat-o cătinel la vale, mutându-mi ochii în tălpi. Alergătorii din faţă zburau la vale, mâncând poteca, iar eu ca Nichita Stănescu: „Dintr-un bolovan coboară, pasul tău de domnişoară“.

Pe-o gură de rai

Venise aşadar vremea să încep dansul care se transforma treptat într-un slalom printre stâncării marca Ciucaş, slalom pe care l-am continuat printre pietrele presărate pe coborârea forestieră abruptă de la Cabana Ciucaş şi mai apoi prin ogaşele drumului ce şerpuia de la Cabana Muntele Roşu spre Cheia. Era un fel de bătută cu paşi mărunţi, şi la stânga şi la dreapta, că aşa se joacă talpa, şi-n faţă şi-n lateral, într-un slalom senzual. Senzaţii cât cuprinde, însă fără durere, pentru că simţul tactil si vizual lucrau la unison. Ochii scanau poteca si senzorii din tălpi dictau fel şi fel de unghiuri de eschivă iar eu îmi vedeam frumuşel de coborâre, zâmbind la diferite constatări hazlii ale alergătorilor care mă ajungeau din spate („Faini bocanci de alergare ţi-ai tras”) sau ale turiştilor aflaţi pe traseu („Ia uite şi pe ăsta care aleargă în şlapi”). Însă, spre mirarea şi totodată bucuria mea, la capătul coborârii, înainte de a traversa şoseaua şi a intra în Cheia, am fost salutat de pe marginea drumului cu aplauze şi aprecieri din partea unor spectatori care ştiau ce aveam în picioare: „Bravo, barefoot runner! Raramuri!”.


La Înalta Poartă!

Frumoasă surpriză, la fel de frumoasă ca toate aplauzele şi încurajările spectatorilor şi alergătorilor care deja terminaseră şi stăteau pe marginea drumului în apropierea sosirii, în timp ce eu o ridicam în braţe pe fiica cea mare şi alergam cu ea pe umeri ultimii 100 de metri, trecând linia de sosire fericit ca în Sânul lui Avram. Şi mai eram bucuros că vampirul ăla mic şi obraznic care goleşte bateriile maratoniştilor nu îmi făcuse nicio vizită pe parcursul celor şapte ore şi jumătate, adică nu tu cădere fizică, nu tu dureri musculare, tălpi frăgezite sau mai ştiu eu ce jenă de la sandale. Colindasem ca Alice prin Ţara Minunilor, mă bucurasem de fiecare kilometru, fluierasem, glumisem pe traseu, într-un cuvânt fusese exact acel gen de alergare pe care mi-o doream, alergare de croazieră şi de plăcere când locul şi timpul nu mai contează. Greşesc, contează, numai că nu sunt locul si timpul din clasament ci locul pe unde alergi si timpul petrecut alergând în armonie cu simţurile şi natura. Iaca mi-am făcut damblaua, mi-am câştigat medalia de colecţie iar sandalele şi-au câştigat respectul meu la proba maratonului montan, aşa că pentru a încheia tot cu o reclamă, precum am început, „Viitorul sună bine!”.

După faptă şi răsplată