Aşa că în timp ce căutam soluţii pentru a continua să alerg cu sandalele huaraches, mă simţeam precum greierele lui Topârceanu: „Cri, cri, cri, toamnă gri / Nu credeam c-o să mai vii“. Şi totuşi nici prin gând nu îmi trecea să revin la adidaşi pentru sezonul de hibernare. De fiecare dată când încălţasem adidaşii, îi simţeam în picioare grei ca nişte bocanci. Prin urmare am revenit la planşeta de proiectare şi după câteva încercări, tăieturi de foarfecă şi manevrări ale acului de cusut, m-am întors pe străzi în sandale purtând peste picioare o pereche de şosete ceva mai grosuţe, cu degetul mare despărţit de restul degetelor.
Puteam aşadar aborda cu încredere următorul ultra-maraton, fără teama de a lăsa în urma mea degete degerate pe asfalt. Şi de altfel nici nu era nevoie de asemenea repere de orientare marca Hänsel şi Gretel, pentru că nu aveam de gând ca, odată ajuns la sosire, să fac stânga împrejur şi să mă întorc la punctul de start. Cei aproape 59 de km din faţa Gării Rupea până pe Horea Teculescu în Sighişoara erau distracţie suficientă, mai cu seamă că aduceau cu ei tot dealuri unu şi unu, care trebuiau urcate şi coborâte rând pe rând.
Aşa că pe un ger care săgeta peisajul tomnatic şi făcuse să îngheţe peste noapte bălţile şi pâraiele, am plecat în jurul orei 08.30 din faţa Gării Rupea, uşurel ca o mocăniţă, scoţând rotocoale de aburi ce se pierdeau în aerul tare de dimineaţă. Şi dă-i, dă-i, dă-i uşurel pe deal în sus şi hopa-hop la vale şi apoi iar la deal, încercând să-mi cruţ pe cât posibil energia. Soarele întârzia să se arate, ascuns pe după nori iar după o oră m-am oprit pentru o primă pauză de alimentare. Apa din rucsac se răcise, cele câteva sandvişuri se răciseră şi ele iar după 2 minute de pauză simţeam cum mă cuprinde şi pe mine frigul aşa că am luat-o iar din loc, înghiţind restul sandvişului în alergare.
După câteva ore soarele a reuşit în sfârşit să scape de perdeaua norilor şi a început să arunce primele raze pe şosea. M-am bucurat ca un copil, simţeam noi energii aşa că am început să cânt în timp ce alergam. Parcă altfel arată viaţa când simţi o rază de soare. Parcă şi alergarea mergea mai uşor. Şi aşa am alergat aproape toată cursa, asortându-mi paşii cu ritmuri de Iris, Queen, colinde de Crăciun (în ton cu gerul de afară) şi multe alte melodii vesele. La aproape fiecare oră făceam o scurtă pauză, mâncam un măr, beam apă şi plecam mai departe. La un moment dat am încercat să mănânc un amestec de nuci si alune, dar parcă nu intrau aşa cum ar fi trebuit şi m-am întors la merele mele dulci, numai bune de înviorat.
Orele treceau încet, încet, mă uitam din când în când pe ceas şi vedeam 3 ore: „Hm, cam acum terminam alergarea lunga duminica pe munte. Acum sunt de-abia în prima jumătate a cursei“. Apoi 4 ore: „Hm, la Bucureşti terminam maratonul după 4 ore jumate, acum va dura mult mai mult“. Apoi 5 ore: „Ia uite, încă nu am ajuns la distanţa maratonului“. Apoi 6 ore: „Iacă a trecut şi maratonul“. Era o premieră pentru mine să alerg aşa încet. Dar nu voiam să accelerez, pentru că aveam drum lung in faţă, tot un deal şi o vale. Şi în plus mă simţeam bine. Ştiam că o bună parte din energie se ducea pentru menţinerea temperaturii corpului pe frigul de afară aşa că înaintam benevol ca mocăniţa, cu paşi mici şi la deal şi la vale, pentru că efectiv nu conta timpul în care voi termina cursa.
... ce bine că alergatul nu este interzis dacă eşti obosit. Şi ce bine că după un ultra-maraton nu ieşi chiar aşa de şifonat. :)
Spre surprinderea mea, şoferii de pe DN13 au fost destul de civilizaţi şi nu am avut parte de prea multe claxoane care să mă sperie, ba dimpotrivă au fost claxoane de încurajare de la şoferii ce veneau din sens opus. Undeva lângă Rupea, câţiva muncitori care despicau buşteni pe marginea drumului s-au oferit amabili să-mi cedeze locul la secure, dacă tot aveam chef de mişcare, însă când au auzit că aveam de gând să alerg până la Sighişoara, au renunţat rapid la schimb. Cel mai frumos intermezzo a fost însă în Saschiz. Întrucât trebuia să îmi cumpăr apă, am ochit un birt pe marginea şoselei, nu am stat mult pe gânduri şi am intrat. Exact cum în vestul sălbatic atunci când în „saloon“ intra un străin, toţi petrecăreţii se opreau din vorbă şi îl măsurau pe noul venit cu privirea, tot aşa s-au petrecut lucrurile şi la Saschiz. Am deschis uşa şi în momentul acela clienţii de la mese cu ochii sticlind a băutură au încetat orice conversaţie şi şi-au aţintit privirile asupra străinului cu pantaloni mulaţi, sandale şi şosete, cu o vestă reflectorizantă şi rucsac în spate, care părea picat de pe altă planetă. Eu mi-am luat în serios rolul de John Wayne aşa că m-am îndreptat spre bar şi am cerut hotărât, dar fără să bat cu pumnul în tejghea :) ... două ape minerale, le-am plătit şi am ieşit cuminte afară, înainte ca petrecăreţii să se dumirească ce a fost apariţia ciudată.
Biserica-cetate Saschiz
După lăsarea întunericului, după aproximativ 9 ore şi 45 de minute de alergare domoală şi un mic sprint la deal pe ultimii 600 de metri, ceea ce mi-a demonstrat că resursele de energie încă nu erau secătuite, în ciuda oboselii generale care îşi spusese treptat cuvântul pe ultimii kilometri, am ajuns în faţa casei şi am fost întâmpinat de familie, ridicându-mi fericit în braţe cele două princhindele, ieşite în întâmpinarea lui tata.
Se termină ziua ... şi în curând şi alergarea.
De când am scris aceste rânduri şi până acum, când le-am pescuit din adâncul calculatorului pentru a le posta, au trecut mai bine de două luni, zarurile au fost deja aruncate şi în prezent sap pe internet pentru a pregăti traseul pentru o nouă alergare inedită, de data aceasta în Munţii Orăştiei: Ultra-Maratonul Cetăţilor Dacice, îmbrăcat în costum antic de dac.
