Veni, vidi, vici! Adică: am venit, am văzut, am învins! Acesta ar fi fost un titlu potrivit pentru a descrie ultramaratonul cetăţilor dacice, dacă stilul laconic al cuvintelor s-ar fi potrivit câtuşi de puţin cu asediul la pas alergător al celor trei cetăţi, Costeşti, Blidaru şi Sarmizegetusa Regia, pe care îl planificasem pentru final de septembrie. Însă relatarea lui Caesar este totuşi prea sumară pentru a putea înlocui cronica acestei alergări prin locuri încărcate de istorie. Unde mai pui la socoteală că până şi Traian a avut nevoie de desfăşurări masive de forţe şi două războaie serioase pentru a străbate până în inima Munţilor Orăştiei. La ce să se aştepte aşadar un alergător solitar care nu mai călcase până atunci drumurile din ţara dacilor, decât virtual cu ajutorul hărţilor şi satelitului? Prin urmare nu mă aşteptam nici eu la un jogging uşor, ca la o alergare lejeră pe străduţe, ci la o zi lungă, un fel de ziua Z într-un decor cu miresme de antichitate.
Dimineaţa pe răcoare / Pleacă dacul la „plimbare“
Pentru a mă asorta cât mai bine cu decorul antic menţionat, mi-am zic că cel mai bine şi frumos ar fi să realizez această alergare îmbrăcat în costum dacic. Aşa că din momentul încolţirii ideii şi până la punerea ei în practică au urmat câteva vizite la croitor, care au fost dublate de numeroase ore de documentare asupra locurilor, cetăţilor şi istoriei pe care o ascund ruinele acestora, astfel încât în dimineaţa alergării m-am prezentat în satul Costeşti cu lecţiile făcute, pregătit să parcurg în alergare un traseu inedit.
Iată că după Badea Cârţan a mai coborât un dac de pe Columnă
Deşi eu purtam straie de dac, traseul meu se asemăna mai degrabă cu planul de bătaie al legiunilor romane ale lui Traian în drumul lor spre Sarmizegetusa. Astfel, îmi propusesem să urc mai întâi la cetatea Costeşti, apoi să cobor înapoi în satul Costeşti şi să urc pe cealaltă culme, la cetatea Blidaru, de unde să mă întorc din nou la Costeşti pentru a mă lansa apoi pe lungul drum de 18 km care duce spre cuibul de vulturi de la Sarmizegetusa Regia.
Costeşti – „Stairway to heaven“
Zis şi făcut! Dimineaţa la ora şapte, îmi legam sandalele, încingeam brâul peste cămaşa lungă şi iţari, îmi potriveam traista cu apă peste umăr şi cuşma dacică pileus pe frunte şi o luam la pas alergător în sus spre Costeşti. După aprox. 2 kilometri şi un mic intermezzo cu trei câini, care m-au obligat să mă înarmez cu un ciomag dintr-un tufiş, neavând la îndemână sabia dacică sica şi nici steagul de luptă cu cap de lup şi trup de balaur, care să pună pe fugă patrupedele duşmane, am ajuns pe terasa cetăţii Costeşti. Aici am fost întâmpinat de străjerul cetăţii, cel mai credincios prieten al dacilor, un căţel alb care pesemne că nu mai mâncase nimic în ultimele două milenii, căci se ţinea disperat după mine. Nemulţumit cu oferta de „aqua chioara“ pe care o aveam la mine şi pe care i-am prezentat-o, m-a lăsat să fac poze în linişte şi s-a retras cuminte să aştepte alţi vizitatori cu desagii mai bine dotaţi.
Străjerul cetăţii Costeşti
Cât despre mine, eu am coborât la pas alergător din cetate, lăsând cu gura căscată câţiva turişti matinali care urcau între timp drumul şi se mirau să vadă un dac coborând la acea oră din cetate – cu atât mai miraţi cu cât dacul le-a dat bineţe în dulcele grai românesc, fără să înşire cuvinte din vocabularul dacic, precum brânză, barză, viezure şi alte cele.
Coborât în Costeşti, am tras o duşcă de apă şi m-am avântat spre Blidaru, printr-o pădure cum rareori întâlneşti, pe o potecă care când şerpuieşte blând printre trunchiuri de arbori contorsionaţi în forme ciudate, când urcă abrupt, pentru a secătui de energie vizitatorul care se încumetă să deranjeze liniştea pădurii şi a ruinelor pe care le ascunde aceasta.
De treci codrii de aramă / De departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire / A pădurii de argint
Odată ajuns în poiana ce mărgineşte platoul cetăţii, mai rămâne un singur obstacol de trecut, un pârleaz care te ajută să treci gardul de lemn ce înconjoară platoul unde îşi fac somnul în prezent ruinele zidurilor şi bastioanelor. Dacă nu aş fi avut grija drumului lung spre Sarmizegetusa, mai că aş fi tras şi eu un pui de somn milenar la umbra căpiţelor de fân înălţate de un gospodar harnic la marginea zidurilor. Dar aşa m-am mulţumit cu o nouă şedinţă foto şi am tulit-o la pas vioi pe potecă înapoi, trecând la un moment dat ca acceleratul prin mijlocul unui grup de turişti opriţi pe marginea potecii să-şi tragă suflul. Pe gurile lor căscate puteam citi uimirea de a vedea un d(r)ac coborând iute de picior din cetate, de ai fi zis că îl mâna din spate o întreagă legiune de romani.
Orologiul sună nouă jumătate / La Blidaru-n poartă oare cine bate
Cu zâmbetul pe buze, distrându-mă de feţele mirate lăsate în spatele meu, am ajuns iute la Costeşti şi mi-am scos merindea, ce-i drept fără sorginte dacică, dar tot în dulcele stil tradiţional: mămăligă şi mere. După timpul pierdut prin cele două cetăţi, nu mi-am îngăduit a întinde prea mult pauza de masă, mi-am aranjat ţinuta, am umplut traista cu apă şi mere şi am plecat alergând la pas uşor pe drumul care şerpuieşte în paralel cu firul apei Grădiştei, preţ de 14 km, după care se bifurcă şi începe să urce serios alţi 4 km şi ceva pe firul Văii Albe şi apoi pe versant până la poarta de vest a cetăţii Sarmizegetusa.
După cucerirea Sarmizegetusei romanii s-au apucat de reconstruit, jucând lego cu cuburile dacice
Pe cât a fost de lung drumul, pe atât de repede a trecut, pentru că din când în când mă învăluia în praf câte o maşină cu turişti care urcau motorizaţi spre cetate. Unele maşini îşi deschideau ferestrele din care câte o mână întindea un aparat foto să facă poze dacului ce urca în pas alergător, alţii se ofereau să mă ia cu maşina şi nu pricepeau de ce ar vrea cineva să alerge tot drumul ăsta, în loc să şadă confortabil pe banchetă şi să descalece de-a dreptul sub ruinele cetăţii. Pe unii aveam să-i revăd în cetate, unde aveam să încerc puţin senzaţiile unei maimuţe la mare. Mai ţineţi minte maimuţele cu care fotografii colindau pe vremuri plajele strigând în gura mare: „Faceţi poză cu maimuţa!“. Cam aşa şi la Sarmizegetusa, însă cu o întrebare-slogan oarecum modificată: „Domnu’ dac, faceţi o poză şi cu noi?“ Şi domnu’ dac făcea o poză cu fiecare şi în paralel mai ţinea şi o scurtă lecţie de istorie, căci în lipsa unor panouri informative, marea majoritate a turiştilor nu prea ştiau cu ce se mănâncă dacii ăştia, ba câţiva turişti au crezut că eram angajatul muzeului, menit să îndrume turiştii. Poate ideea unui ghid oficial la Sarmizegetusa n-ar fi deloc rea, ceva în genul străjerilor de la Sighişoara care întâmpină turiştii în cetate. Aceasta mai ales ţinând cont de faptul că internetul este plin de videoclipuri şi articole trâmbiţate de istorici autoproclamaţi, care anunţă „adevăruri tulburătoare despre daci“ şi tot felul de bazaconii protocroniste despre civilizaţia dacă.
Marele sanctuar circular de la Sarmizegetusa
Dincolo de toate acestea, chiar şi fără să îţi placă istoria, un drum la Sarmizegetusa este o experienţă care merită trăită, iar maşina merită scoasă din ecuaţie măcar pe ultimii 4 kilometri. Urcând ultima bucată din drum, prin liniştea tulburată în vale de susurul pârâului şi mai apoi de foşnetul arborilor ce flanchează ultimele serpentine, îmi închipuiam ce desfăşurări de forţe trebuie să fi avut loc în 106 pentru a cuceri cetatea, pe un relief deloc prietenos cu duşmanii. Alergarea mea se transformase într-o urcare la pas, dar odată ajuns la zidul cetăţii şi mai ales după străbaterea potecii scurte care traversează fortificaţiile antice, poteca coboară lin în incinta sacră, situată într-o poiană terasată care se deschide pentru a face loc privirii spre culmile îndepărtate ale munţilor. În ciuda pâlcurilor răzleţe de turişti care se plimbă printre sanctuare, liniştea este cuvântul de ordine. Dacă nu aş fi ştiut că până înapoi la Costeşti mă aşteaptă alţi 18 kilometri, aş fi stat pe iarbă până spre seară, atât de relaxant era. Astfel că după aproape o oră şi jumătate de răgaz, cu bateriile încărcate, îmi umpleam sticlele cu apa de la izvorul din poiană şi mă pregăteam să încep lunga coborâre.
Hai rapid o poză până nu se întoarce Zamolxis
Despre întoarcere multe nu ar fi de spus, doar atât că kilometrii păreau ceva mai lungi ca dimineaţa, dar corpul reacţiona totuşi bine, fără să mă tragă de urechi cu nicio durere. Rând pe rând îmi ieşeau în cale confluenţele de pâraie şi căsuţele pe lângă care trecusem la urcare, iar la finalul zilei, după un total 50 de kilometri şi zece ore ajungeam la Costeşti, cu puţin înainte ca soarele să coboare sub vârfurile culmilor ce străjuiesc valea, trăgând linie la cel mai frumos ultramaraton alergat până acum, care pe drept cuvânt îşi merită locul în colecţia personală sub numele de Ultra Dacicus.
Finit coronat opus!
