Maraton Saxon, editia 2, 17.08.2013

Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Asta cam aşa e, numai că asemenea proverbe nu se potrivesc în propoziţie, atunci când vorbim de alergări pe meleaguri săsești. Pentru că mie îmi place ceea ce le-am făcut şi altora. De fapt nu le-am făcut nimic, dar le-am dat ocazia să vină să alergăm împreună prin satele săseşti din zona Sighişoarei, în inima Transilvaniei rurale, un adevărat coctail de peisaje, tradiţii şi istorie.

La fel ca Ultra Dacicus, Maratonul Saxon a fost tot o alergare care iese din tiparul binecunoscut al maratoanelor cu cronometre, cipuri, mese de alimentare şi arbitri. Singurul arbitru a fost cel al bunului simţ, care ne-a dat voie să alergăm după pofta inimii şi a picioarelor, să mergem, să facem pauze la discreţie, să tragem în chip locurile întâlnite şi, de ce nu, să ne înfigem de mai multe ori degetele în punctele de alimentare, întruchipate de frumuseţe de tufe cu mure de toate căprăriile, de la mici şi acrişoare până la mari şi coapte, însă toate având în coadă un epitet aflat la el acasă pe aceste cărări: 100% bio.

În dimineaţa zilei de 17 august cinci persoane ne îmbarcam în Sighişoara în două maşini, pentru a ne regrupa ceva mai târziu în Biertan, în faţa celei mai straşnice biserici fortificate a saşilor, înconjurată de turnuri şi ziduri de apărare, martoră a istoriei de circa 800 de ani a saşilor pe aceste meleaguri, înainte ca aceştia să ia calea Germaniei spre sfârşitul secolului trecut.

Biertan a fost punctul de plecare al maratonului nostru ce avea să ne poarte printr-o salbă de sate săseşti, ascunse între dealuri şi păduri, pe drumuri de căruţe, prin fânaţe şi pe poteci de pădure până la umbra Turnului cu Ceas din cetatea medievală a Sighişoarei. 

Plecat-am nouă din Vaslui ... glăsuia Alecsandri vorbind de Peneş Curcanul. Noi am dat la schimb Vasluiul cu Biertanul, aşa că am putea reformula: Plecat-am cinci de la Biertan. Aşa că aveam loc destul să ne lăfăim în poza de grup care avea să marcheze începutul aventurii saxone.

Primii kilometri ne-au dus uşurel pe asfalt până în satul învecinat, Copşa Mare şi prima biserică fortificată. Invaziile tătarilor şi apoi ale turcilor au determinat comunităţile săseşti să găsească soluţii pentru a se pune la adăpost de cetele belicoase ale invadatorilor. Cea mai eficientă soluţie a fost transformarea bisericilor în construcţii fortificate. Aşa se face că bisericile au fost transformate în minicetăţi dotate cu toate cele trebuincioase pentru a rezista unor asedii prelungite. La primele semne de pericol populaţia se retrăgea în interiorul bisericii, în turnului căreia fiecare familie îşi păstra provizii de slănină pentru astfel de zile negre, iar de pe zidurile şi turnurile fortificaţiei începea apărarea sau poate chiar negocierea de pe poziţii avantajoase cu trupele puse pe jaf, care probabil renunţau la asedii anevoioase ce le-ar fi adus cu siguranţă pierderi umane.

Deşi vremurile cu pricina au trecut de mult, se prea poate ca trupa noastră de alergăreţi să fi fost confundată cu o trupă de călăreţi, căci ajunşi la poarta bisericii am găsit-o ferecată din interior. Aşa că, în ciuda intenţiilor noastre paşnice de turişti, ne-am mulţumit cu poze din afară şi am luat-o la pas pe un drum de căruţă spre Nou Săsesc. Nu ştiu dacă pe vremuri tătarii sau turcii asediatori erau amatori de fructe de pădure, cert este că noi am găsit tufele intacte şi la primul semnal de cercetaş al soţiei ne-am înfipt degetele în boabele ce creşteau la discreţie pe marginea drumului.

Am fi gustat noi mai pe îndelete, dar mai aveam de mâncat câteva pite până la Sighişoara, aşa că nu am zăbovit prea mult în tufe şi ne-am văzut de drum, descălecând după alţi câţiva kilometri în Nou Săsesc. Dacă ar fi să dau note satelor prin care am trecut, premiul întâi ar merge fără discuţie în Nou Săsesc. Nou atât după nume, cât şi după înfăţişare, cu case renovate, zugrăvite în culori vesele, de parcă saşii nu ar fi luat nicicând calea Germaniei. Întrezărind trăsături saxone pe chipurile unui cuplu ce ieşea cu găleţile din curte, am intrat iute în vorbă şi bănuielile mi-au fost confirmate. Cei doi erau saşi, care se întorceau an de an din Germania, la fel ca aproape tot satul, în locurile în care crescuseră. Foarte joviali şi primitori cei doi, ne-au invitat să venim a doua zi să participăm la slujba de duminică şi ne-au îndrumat spre bisericuţa satului. Până sus la bisericuţă aveam să gustăm însă un pic din spiritul de glumă al unei bunicuţe săsoaice care ne-a încurajat în germană: „Schnell, schnell“, aidoma copiilor care strigă „unu doi, unu doi“ când te văd alergând în oraş pe străzi. Prin urmare, aşa încurajare neaşteptată din partea senectuţii saxone a stârnit râsetele noastre unanime, că doar aşa suporteriţă nu vezi pe toate gardurile.

   

Bisericuţa de pe deal era mândră, albă şi renovată ca tot satul. Aşa că şi noi ne-am „renovat“ rezervele de apă la o fântână din centrul satului şi am plecat spre Mălâncrav, nu înainte de a traversa nişte fâneţe necosite de ţi-era mai mare dragul să alergi la vale pe drumul de iarbă. La Mălâncrav din nou pauză, de data aceasta la umbra conacului familiei Apafi, restaurat de fundaţia Mihai Eminescu patronată de prinţul Charles. După cum aveam să aflăm de la sasul care avea grijă de depozitul cu suc de mere marca Mălâncrav, produs de aceeaşi fundaţie a prinţului, măria sa vine în fiecare an la Mălâncrav şi stă câteva săptămâni. Anul acesta fusese deja în mai, dar nu băuse toată licoarea de mere, aşa că am cumpărat şi noi şi am băut. Zău aşa, pentru mine e mai bun sucul de mere ca orice energizant la plic.

 

Om fi fost noi energizaţi, dar acelaşi lucru se putea spune şi despre roiul de turişti străini care se învârteau la conacul Apafi şi în biserica evanghelică a saşilor. Ajungi în Mălâncrav de peste dealuri, într-un sat necunoscut multora dintre români şi realizezi că locaţia este mai populară între străini decât la noi acasă. Şi nu datorită mirajului Dracula, ci datorită draculiciului englez, prinţului britanic care restaurează case şi tradiţii, duce în lume vorba despre locuri cu o faună şi floră pe care occidentul le-a pierdut şi încurajează şi ajută localnicii să-şi păstreze identitatea în faţa tăvălugului lumii moderne.

Lăsând Mălâncravul în urmă am câştigat repede în înălţime ajungând pe dealul învecinat, la capătul pădurii străbătute de o autostradă. Autostrada H, care şerpuia prin pădurea de foioase spre Criş. Nu vă speriaţi! Drumarii nu au ajuns să croiască autostradă printr-un sit Natura 2000, ci este vorba despre un simplu drum de pădure, lat şi bine conturat, litera H marcând faptul că este vorba despre limita unei unităţi de producţie silvică. Oricât ne-am străduit, nu am dat de urmele Scufiţei Roşii rătăcite prin pădure, nici măcar pe lup nu l-am întâlnit aşa că am coborât după câţiva kilometri în satul Criş, abătându-ne paşii pe la impunătorul castel al familiei de nobili Bethlen. Mai multe informaţii şi poze pot fi găsite aici http://art-historia.blogspot.ro/2011/03/castelul-de-la-cris-mures.html

După preumblarea prin pivniţa şi încăperile castelului mie îmi ardea gâtlejul după o bere. Dacă neamţului îi şade bine cu berea, de ce nu ne-ar sta şi nouă? Aşa că am servit un Ciuc, numai unul şi mă duc. Şi duşi am fost spre satul Stejăreni. Dacă Nou Săsesc a fost pe primul loc în preferinţele mele, Stejăreni a urcat pe locul doi. Sat fain Stejăreniul, şi pe aici se întorc saşii vara şi îşi repară casele. Uliţă lată, ce-i drept recent canalizată, însă înainte de toate linişte şi pace. Toată salba aceasta de sate prin care am trecut este situată la circa 9-10 kilometri depărtare de şoseaua principală între Sighişoara şi Mediaş, aşa că vânzoleala specifică drumurilor naţionale nu se regăseşte aici. Un câine latră, o oaie behăie. Adevărată terapie de linişte, mai ales dacă ieşi în hotarele satelor. Noi am ieşit în hotarul Stejărenilor pentru un ultim hop, o urcare pieptiş în pădure şi apoi ne-am tot alergat picioarele pe un drum forestier, cam prea pietruit pentru gusturile noastre de alergători, dar care ne-a scos drept în mijlocul rezervaţiei de stejari seculari de pe platoul Breite.

Ne cam apropiam de sfârşitul maratonului saxon, iar tehnologia îşi dăduse între timp obştescul sfârşit. Bateria GPS-ului lui Adrian murise la datorie. GPS-ul meu de navigaţie outdoor dăduse la un moment dat un rateu, încât acum arăta cu câteva zeci de kilometri în plus, dar cu siguranţă ne apropiam de 40 de kilometri. Au mai urmat câţiva kilometri în care am coborât de pe Breite şi am mărşăluit prin Sighişoara apropiindu-ne de intrarea pe sub Turnul cu Ceas în cetatea medievală a Sighişoarei. Orologiul sună şase jumătate, la poartă-n cetate oare cine bate? Totuşi, nu a fost nevoie să batem, nu de alta, dar turnul nu mai are poartă, lăsând să curgă nestingherit şuvoiul de turişti ce urcă în cetate. Aşa că ne-am amestecat şi noi în valul de turişti, am imortalizat momentul şi am tras linie la capătul unui maraton saxon ce a avut de toate: alergare, cultură, peisaje şi impresii numai bune de pus în lada cu amintiri.

Maratonul Medieval Sighisoara, editia 2, 29.07.2013

Eu când vreau să fluier, fluier. Sau, mai pe graiul alergătorilor,  eu când vreau să alerg, alerg. Asta îmi propusesem pe ultima duminică din iulie. Să ies din Sighişoara la o alergare, ia acolo vreo 15-20 de kilometri, cât să ies din oraş şi să caut un drum de legătură prin pădure către Apold.

Prin urmare, pe la ora zece mi-am luat cele trebuincioase, dar mai ales apă şi am luat drumul spre Platoul Breite, rezervaţia de stejari seculari. Soarele urcase deja binişor pe cer şi arunca cu jăratec spre capul meu, deşi încă nici nu ieşisem din oraş. Cum prevederea este mama înţelepciunii, la primul magazin ieşit în cale am mai luat un litru de apă la mine, pe lângă cele 3 sticle de jumătate pe care am obiceiul să le am asupra mea la alergările offroad.

Sus pe Breite linişte şi pace, numai bună pentru stejarii ce îşi odihneau bătrâneţile seculare. După gâfâiala de pe urcare, m-am tras la umbra unui stejar, am dat pe gât o sticlă şi i-am făcut probabil poftă bietului stejar căruia cred că i se uscase şi lui gâtlejul înfruntând solitar arşiţa amiezii.

Eu în schimb am intrat repejor în pădure şi am continuat să alerg pe drumul forestier până ce, după mai mulţi kilometri, am dat de drumul cu pricina pe care îl căutam şi care ducea pe culmea pădurii până colo spre Apold. Mai fusesem eu pe celălalt capăt al drumului, aşa că am stat şi am cugetat, dacă să continui sau să mă întorc acasă. Apă aveam, mâncare aveam: două mere, o piersică şi ceva pâinică cu brânză, întrucât am învăţat că la alergările la Sighişoara există întotdeauna şansa de a le prelungi pe nepusă masă, aşa că am hotărât să continui prin pădure spre Apold şi să mă întorc pe alte cărări înapoi în Sighişoara.

Zis şi făcut. Soarele urcase între timp şi mai sus pe cer, dar eu nu mai aveam treabă cu arşiţa, că doar la umbra pădurii era răcoare. Numai gâzele îmi puseseră gând rău. În jurul meu roiau ţânţărei de pădure, ceva neamuri cu Dracula, întrucât păreau flămânzi de sânge de alergător şi îmi bâzâiau pe la urechi, încercând să mă pişte dacă mă opream din loc. Aşa că preferam să rămân în mişcare, ca să nu le dau răgaz să îşi încerce talentele de vampiri asupra mea.

Tot înainte vrednici pionieri. Tot înainte prin inima pădurii până când nişte marcaje făcute cu ani în urmă de o asociaţie mi-au arătat că trebuie să mă abat din drum la stânga spre Apold. Mai fusesem eu pe acolo cu câteva săptămâni înainte şi ştiam că la ieşirea din pădure aveam să trec pe lângă o fermă păzită de o trupă serioasă de dulăi. De fiecare dată mă furişasem pe lângă fermă fără să mă simtă balaurii şi speram să îmi iasă pasenţa şi de data aceasta. Preventiv, cum în jur nu zăream decât uscături ce ar fi cedat la prima confruntare, mi-am rupt dintr-un fag o creangă verde, aruncând vina în cârca lui Coşbuc. Că doar el a zis: De rupi din codru o rămurea, ce-i pasă codrului de ea! Mie însă zău că îmi păsa să îmi apăr pielea. Numai că socoteala ... din codru nu se potriveşte cu cea ... de la fermă.

Nici bine nu am ieşit din pădure, că am zărit în spate pe un drum secundar un tractoraş cu o remorcuţă cu lemne coborând din pădure şi îndreptându-se spre fermă. Iar în faţa tractoraşului o avangardă formată din trei dulăi ce s-au repezit pe urmele mele, rânjind pofticios la gambele mele de alergător. Era clar că dulăii aveau să ajungă la mine înaintea tractorului, aşa că muncitorii din remorcuţă mi-au strigat să vorbesc cu câinii, să nu mă dau la ei, că mă muşcă.  Bine punctat, pentru că băţul pe care îl agitam preventiv în aer nu părea să-i oprească din asalt. Cu câinii de oraş/sat o mişcare ce simulează ridicarea unei pietre are efecte magice. Câinii din hotar funcţionează însă după alte legi canine, aşa că impresia artistică nu ţine. Am dat urmare sfatului şi am început să-mi exersez arta de orator, vociferând la dulăii ce scurtau vizibil distanţa ce ne despărţea. Să vezi magie. Vorba dulce mult aduce. Ei bine, nu a fost ea chiar dulce, ci mai mult strigată, dar iată că balaurii s-au oprit, după ce m-au înconjurat strategic. Între timp tractoraşul s-a apropiat şi băieţii mi-au făcut semn să urc pe lemne în siguranţă.

Aşa că am scăpat necapsat, iar după ce am coborât din remorcă câinii păreau a fi uitat cu totul întâlnirea noastră mai puţin amicală. Eu mi-am văzut de alergare, am intrat în Apold şi am făcut haltă la crepla satului. Apă bună, rece, numai bună de potolit setea într-o zi fierbinte de iulie. Plecasem din Sighişoara de peste 23 de kilometri.

După ce am lichidat ultimul măr şi ultimele rămăşiţe de pâine, am ieşit din sat şi am luat-o pieptiş printr-o livadă de meri pentru a urca în pădurea ce trebuia să mă poarte preţ de kilometri întregi spre Sighişoara. Ajuns sus pe culme, am dat din nou la schimb pasul de urcător cu pasul de alergător şi am început să alerg spre Sighişoara pe drumul de pădure, pe ultima parte a traseului.

Ei, nu chiar ultima, pentru că am ajuns în Sighişoara după vreo 37 km parcurşi în total şi mi-am zis că ar fi şi păcat să nu mai adaug câţiva kilometri pentru un maraton, dacă tot am parcurs atâta distanţă. În Sighişoara se desfăşura în acel weekend festivalul medieval. Aşa că unde să mă îndrept dacă nu spre cetatea medievală? Încă de sus din pădure se auzeau tobe şi ritmuri medievale, picioarele mele erau prăfuite, aşa că eram pregătit să îmi fac intrarea în cetate precum pelerinii de altă dată, din lumea lui Ivanhoe. Am urcat pe sub Turnul cu Ceas într-o baie de mulţime, iar planurile mele de a alerga din nou pe uliţele cetăţii, ca la celălalt maraton medieval alergat în primăvară, păreau a se nărui. Prea multă vânzoleală în jur!

 

 

Chiar lângă turn mulţimea aclama şi se auzeau strigăte şi săbii ciocnite. O trupă străină de reenactment prezenta spectatorilor lupte de cavaleri. Pe mine mă atrăgea mai degrabă ceaunul pus la foc de lemne, din care răzbăteau miresme ce îmi aduceau aminte că îmi lăsasem prin pădurile Sighişoarei energie ce se cerea a fi înlocuită. Aşa că am dat la schimb gologanii pe o farfurie de gulaş cu fasole şi un ardei iute. Bun, tare bun! Mergea şi o turtiţă dulce aşa că nu am ezitat să îi imit pe Hänsel şi Gretel, cu o turtiţă rumenită, nici prea uscată, nici prea pufoasă, aşa cum îi şade bine unei turtiţe. No fain aşa! Alergarea mi-a mers bine. Mâncarea așijderea. Am mai dat o raită pe străduţele lăturalnice, pentru a evita hărmălaia din zona tarabelor comercianţilor, am alergat pe uliţa mea preferată, Strada Tâmplarilor, am salutat bătrânele turnuri de apărare, am ascultat puţină muzică ciupită pe corzi de un cvartet de menestreli ai zilelor noastre şi am coborât într-un final spre casă după ce parcursesem 43 de kilometri, un nou maraton născut ad-hoc prin pădurile Sighişoarei.

Maraton Saxon, editia 1, 23.06.2013

La câte oferte de alergare există acum în bazarul competiţional din România, ai zice că poţi găsi câte ceva pentru toate gusturile. Dar, ca să-l cităm pe Galileo, haide să adăugăm un „şi totuşi“. Şi totuşi nu am găsit pe harta alergărilor un anume colţişor din Transilvania după care se dau în vânt mai cu seamă turiştii străini care se abat prin zonă. Până şi prinţul Charles, fruncea Britaniei, care, lipsit fiind de grijile tronului, a avut timp să se plimbe prin toată lumea, a ajuns să se îndrăgostească de această zonă, în care a descoperit un ecosistem dispărut de ceva vreme din peisajul occidental şi mai cu seamă sate cu o amprentă culturală unică şi o istorie de circa 800 de ani.

Este vorba despre o zonă situată la sud de Sighişoara, o părticică a Transilvaniei ce îmbină delicat secolele de istorie cu splendoarea naturii aflată la ea acasă: dealuri împădurite străbătute de văi, în care se ascund sate întemeiate cu sute de ani în urmă de saşi, renumite pentru bisericile fortificate ridicate de aproape fiecare comunitate rurală. Aceste biserici au servit ca lăcaşe de cult şi totodată locuri de refugiu pentru săteni în faţa invadatorilor ce şi-au cătat de lucru prin acest colţ al Europei. Vremurile respective au trecut, dar comunităţile de saşi gospodari au continuat să întreţină de-a lungul secolelor aceste capodopere de arhitectură rurală, unele din ele ajungând în prezent la loc de cinste în lada de zestre a lumii, patrimoniul cultural mondial Unesco. Contextul politic din a doua jumătate a secolului trecut a făcut ca în câţiva ani marea majoritate a saşilor să emigreze în Germania, astfel că, în prezent, puţinii saşi rămaşi la vetre nu mai cântă în satele întemeiate de ei decât vioara a treia, după români şi romales. Fundaţii precum Mihai Eminescu Trust, sub patronajul prinţului „Şarli“, încearcă să deschidă ochii localnicilor asupra bogăţiei culturale aflate chiar sub nasul lor, încurajându-i să nu-şi abandoneze tradiţiile, constant asaltate de tăvălugul civilizaţiei moderne.

Pentru a ajunge în aceste locuri şi a lua pulsul vieţii rurale şi a simţi freamătul naturii ce înconjoară aceste enclave rurale, cel mai bine este să descaleci de pe caii putere ai maşinii şi să foloseşti ca mijloc de transport autopiciorul. Aşa se face că în duminica Rusaliilor, împreună cu soţia am descălecat din maşină în satul Biertan şi ne-am propus să parcurgem un traseu ce avea să ne poarte preţ de 45 km de pe o vale pe alta, prin păduri, pe fâneţe şi drumuri de căruţă până în inima Sighişoarei, o altă cunoscută perlă a civilizaţiei saxone din Ardeal.

Încă dinainte să intri în Biertan (Birthälm), privirea este acaparată de o construcţie impunătoare ce se ridică pe un deal din centrul satului, puternica biserică fortificată, înconjurată de ziduri şi turnuri de apărare, sediu timp de câteva sute de ani al episcopatului evanghelic al saşilor. După ce am tras iute în chip mândreţea de biserică, fără a intra în interiorul fortificaţiilor, întrucât programul de vizitare începea ceva mai târziu, ne-am înhăţat rucsacii şi am pornit să alergăm pe un drum comunal ce avea să ne poarte peste deal până în satul învecinat, Copşa Mare (Großkopisch). A nu se confunda Copşa Mare cu Copşa Mică cea poluatoare, de lângă Mediaş. Vatra satului este plasată într-o splendidă locaţie, aflată la zeci de kilometri de ruinele poluatorului industrial.

Dacă până în Copşa Mare asfaltul ne-a însoţit paşii, aici s-au terminat urmele civilizatoare ale transportului rutier, iar noi am apucat-o pe un drum de pământ ce urca domol spre dealul împădurit. De fapt acest relief a fost un adevărat refren al aventurii noastre, pentru că din fiecare sat urcam până pe dealul învecinat, traversam o pădure şi apoi coboram în următoarea vale şi următorul sat. Tot un deal şi o vale, cu privelişti care mai de care mai apetisante pentru ochiul flămând al orăşeanului. La ieşirea din Copşa, ca pentru a contrazice prejudecăţile cu privire la etnia romilor, ne-am întâlnit cu doi harnici culegători, care la orele dimineţii coborau din pădure fiecare cu câte o găleată din care se iţeau la noi cireşe sălbatice. Văzând privirile iscoditoare ale soţiei, amatoare de delicatese de pădure, cel mai vârstă i-a oferit soţiei două mâini de cireşe, uite-aşa, din proprie iniţiativă, un gest total contrastant cu tabloul obişnuit, zugrăvit de ştirile despre gitanii cu paşaport de România, pripăşiţi pe meleaguri italieneşti şi franţuzeşti.

Sus în dealul Copşei am hotărât că este cazul să ne delectăm cu un masaj, aşa că ne-am descălţat amândoi sandalele şi am început să coborâm pe drumul înierbat alergând în dulcele stil al lui Zaharia Stancu: Desculţ. La fel de dulci au fost şi cireşele savurate pe o băncuţă răsărită ca de nicăieri în mijlocul unei fâneţe, parcă pusă acolo cu un scop anume, pentru hodina drumeţului.

După un scurt intermezzo pe un traseu ocolitor, întrucât pârâul ce ne baricada drumul era bine străjuit de gărzile regale ale spinilor şi urzicilor, am revenit pe traseul nostru mioritic, bătut de turmele de oi, uşor de recunoscut după „bomboanele“ presărate în cale şi am încălecat apoi dealul de cuviinţă pentru a cobori în Noul Săsesc (Neudorf).

Nu ştiu cât de nou să fie Noul, dar cu siguranţă casele săseşti aliniate ca la paradă pe flancurile uliţei satului par a ascunde în ele multe poveşti din lumea saşilor de altădată. Şi tocmai când ne întrebam câţi saşi s-or mai afla în spatele porţilor, am fost apelaţi în germană de două bunicuţe săsoaice care au citit în înfăţişarea noastră de turişti în sandale ceva reminiscenţe saxone. Deşi ochiul le-a înşelat, iar noi nu le-am putut oferi ocazia unei conversaţii în săseşte, am pălăvrăgit puţin cu ele în germană, iar bunicuţele au făcut nişte ochi mari cât cepele când au auzit că aveam de gând să ajungem în aceeaşi zi în Sighişoara, pe jos.

Aşa că nu ne-am întins prea mult la poveşti, asta deoarece călătorului îi şade bine cu drumul, iar noi mai aveam de străbătut încă destui kilometri peste dealuri şi păduri, până să ne ştim acasă. A urmat însă cea mai frumoasă parte a întregului traseu. Când zic frumoasă mă gândesc la ieşirea din pădurea de deasupra satului şi traversarea spre Mălâncrav (Malmkrog), pe un drum de iarbă tăiat de căruţe prin fâneţe necosite, mirosind a flori de câmp, cu o generoasă belvedere spre valea aflată la picioarele noastre.

După un scurt urcuş drumul ne-a scos deasupra Mălâncravului, taman în livezile de mere ale prinţului Charles, care şi-a făcut aici în urmă cu câţiva ani o făbricuţă de suc ecologic. Nu tu conservanţi, nu tu aditivi, nu tu arome, nu tu amestec de concentrat şi aqua chioara, ci doar sucul obţinut prin stoarcerea merelor, însă pasteurizat pentru a putea gâdila papilele de-a lungul întregului an. Ştiam sucul din urmă cu câţiva ani, aşa că l-am căutat pe paznic, am cumpărat patru sticloanţe şi ne-am hidratat şi energizat cu suc de mere şi suc de pere în grădina Conacului Apafi, restaurat de aceeaşi fundaţie neobosită a prinţului.

De la Mălâncrav a urmat cea mai lungă bucată spre satul Criş (Kreisch). Atunci când desenasem traseul pe Google Earth, alesesem o variantă care ocolea pădurea Crişului, tocmai pentru a merge pe drumuri mai sigure şi a evita terra incognita, labirintul de poteci numai de localnici ştiute. Însă am avut surpriza de a găsi la intrarea în pădure un traseu marcat, drept este că fără nicio tăbliţă explicatoare. Întrucât mai zărisem marcaje sporadice similare şi între celelalte sate, la iniţiativa soţiei, căreia îi surâdea un traseu prin umbra pădurii, mai ales că soarele urcase sus în înaltul cerului, am hotărât să nu mai ocolim pădurea ci să o luăm de-a dreptul prin pădure, în speranţa că marcajul ne va scoate spre Criş. Mulţumită instinctului de aventurier al soţiei am avut parte de cea mai frumoasă bucată de pădure. Un drum de pădure, care şerpuia apetisant pe lângă un zmeuriş şi ciuperci neculese de Scufiţa Roşie, ne-a scos după câţiva kilometri undeva deasupra Crişului, taman într-o poiană largă în care tocmai avea loc un concert de muzică clasică. Nu pentru două viori, ci pentru mii de viori mânuite de cosaşi, menestrelii fâneţelor ce ne gâdilau atât de plăcut urechile.

După mai multe sute de metri parcurşi prin ateneul naturii, am părăsit sala de concerte în aer liber şi am ieşit prin pădure chiar la marginea Crişului. Cu urechile deja culturalizate de arcuşul cosaşilor, am zis că nu ar strica să ne îngrijim şi de cele lumeşti, aşa că am descins în primul magazin întâlnit în cale. Nu ştiu dacă în manualele de hidratare pentru alergători scrie pe undeva despre virtuţile berii, dar eu unul ştiu că am dat pe gât o bere rece în plină stradă, cum s-ar zice la botul calului. Aş fi zis şi eu ca reclama de pe etichetă: Ciuc, încă una şi mă duc, dar gândul că mai erau vreo 16 km până în Sighişoara m-a îndemnat să mă abţin de la supliment şi ne-am luat iute tălpăşiţa înainte să mă răzgândesc.

Căldură mare monşer! Dar deja eram ca şi acasă. De îndată ce am tăiat dealul şi am ajuns în Stejăreni, pe vechiul nume Beşa (Peschendorf), eram aproape de casă. Mai bine zis, ieşisem din terra incognita şi intrasem pe locuri familiare. Beşa este un sătuc săsesc cuminte, fără biserică fortificată, adică cu biserică ca toate cele, dar frumos ca un tablou. Casele cu fereşti înalte, cu porţi mari, peste care nu pot escalada vizitatorii cu gânduri cleptomane şi în curtea cărora nu poate străbate ochiul curios al trecătorului, ne-au condus spre ieşirea din sat. A urmat ultimul hop, ultima urcare şi cea mai abruptă, mai întâi domol prin fâneţe şi apoi pieptiş pe deal, ajungând în drumul forestier umbrit care după câţiva kilometri ne-a scos pe un platou binecunoscut: celebra rezervaţie de stejari seculari de pe Breite. Stejari moşnegi, care au văzut multe la viaţa lor, se înalţă şi acum solitari în mijlocul platoului, în ciuda ultimului incendiu de anul trecut care le-a cam pârlit blana. Un adevărat ecosistem în miniatură, în care îşi au locul făpturile mari şi mici, deopotrivă, de la căprioare până la gâze. Vorba lui Emil Gârleanu: o lume a celor care nu cuvântă.

După această ultimă porţie de natură în compania stejarilor am părăsit platoul Breite şi am coborât în oraş apropiindu-ne de cetatea medievală a Sighişoarei, pe care însă am lăsat-o în stânga, cu vestitul ei turn cu ceas şi uliţele pietruite pe care alergasem în urmă cu aproape 2 luni maratonul medieval. Ne apropiam de casă şi aveam deja în spatele nostru o salbă de sate şi locuri care mai de care mai frumoase, vreo 45 de kilometri şi o aventură peste care se lăsa încet cortina şi care s-a transformat uşor într-o frumoasă poveste, numai bună de adormit copiii şi … alergătorii.

Ultra Dacicus 2013 – 25 mai 2013

 

Veni, vidi, vici! Nu se ştie dacă Traian şi-a îngăduit luxul de a-l plagia pe Caesar, rostind asemenea vorbe după ce i-a pus cu botul pe labe pe daci. Şi probabil nu din grija drepturilor de autor, ci mai cu seamă pentru că băieţii ăştia d(r)aci cam scoseseră untul din legiunile romane în două campanii lungi şi grele, aşa că descrierea aceasta cu trei verbe laconice nu se prea potrivea. Însă nici eu nu îmi îngădui plagiatul istoric în relatarea aventurii Ultra Dacicus 2013, pentru că ar mai fi una, alta de povestit la o aşa alergare cu pretenţii de ultramaraton, înainte să mă reped la concluzii.

După succesul „campaniei“ de anul trecut, când, îmbrăcat în straiele dacice, am tras o raită în alergare pe la cele mai cunoscute cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, pentru anul acesta îmi doream să repet isprava, de data aceasta fără straiele de camuflaj, pe un traseu modificat şi eventual în compania altor alergători, dornici să se ia la trântă cu traseul celor trei cetăţi: Costeşti, Blidaru şi Sarmizegetusa. Chemarea la arme strigată în rândurile alergătorilor nu a primit un răspuns ferm, aşa că în dimineaţa „luptei“ în castrul de la Costeşti nu îşi pregăteau armele (a se citi echipamentul de alergare) decât doi alergăreţi, Conu Mila şi subsemnatul. Se formase aşadar un duumvirat, pregătit să bifeze în pas alergător cetate după cetate.

În săptămâna antemergătoare căutasem de mai multe ori oracolele prezicătoare de vreme probabilă, care se arăta de bun augur: temperaturi de 18 până la 20°C şi o ploiţă undeva pe după-masă, pe care speram să nu o mai prindem la locul faptei. Aerul rece al dimineţii ne strângea olecuţă la subţiori, aşa că duumviratul s-a tras iute în chip pentru posteritate şi a luat-o din loc pe la opt dimineaţa, pe deal în sus, spre prima cetate. Bag de seamă că dacii nu erau acasă, ori poate ca degustaseră prea mult din licorile bahice tradiţionale cu o seară înainte, deşi Burebista încercase cu ceva timp în urmă să le drămuiască porţia de suculeţ. Aşa că dacă or fi dormit prin iarba verde ce creştea pe lângă ziduri sau or fi privit mai degrabă cum creşte iarba de jos în sus, noi nu i-am întâlnit, prin urmare am făcut turul de rigoare al cetăţii fără spaima de a ne trezi cu un vârf de sica în coaste şi am plecat mai departe.

A doua cetate, Blidaru, avea să fie altă mâncare de peşte. Urcare abruptă, numai bună să nu uităm că ne aflam la un Ultra Dacicus, pe poteca ce se avânta voiniceşte printre trunchiurile contorsionate ale fagilor seculari. La Blidaru din nou linişte şi pace. Totuşi, dacii au fost băieţi de treabă, pentru că înainte să tragă uşa după ei, când au capitulat şi au abandonat cetatea, conform principiului neaoş „ultimul stinge lumina“, au avut inspiraţia să ne lase ceva de-ale gurii taman lângă lespezile de la intrarea în cetate. Conu Mila cu ochiul ager a zărit iţindu-se printre frunze nişte chestii. Ce sunt mici, dulci şi drăguţe? Aţi ghicit? Da, sunt frăguţe! Bunătate de frăguţe, ce-i drept mai puţin de potolit foamea, ci mai mult hrană vizuală, bună de încântat ochiul, alături de multitudinea de flori sălbatice şi ierburi de leac ce îşi duceau liniştite traiul în ruinele tăcute ale cetăţii, deranjate când şi când de pasul turistului ce se încumetă să ia drumul Blidarului. După o nouă preumblare printre mostrele de performanţă logistică ale barbarilor, care au cocoţat pe culmi înalte blocuri uriaşe de piatră pentru a ridica cetăţi cum nu prea se întâlneau pe vremea aceea în afara frontierelor nordice ale imperiului roman, am continuat urcuşul spre Platoul Luncanilor.

Platoul Luncanilor, cu satele sale risipite Târsa şi Prihodişte pare a fi un decor numai bun de filmat Mioriţa: un picior de plai, o gură de rai. Si ca sa ne convingă mai bine de valenţele zonei, trei dulăi tari în glas, ce însoţeau behăitoarele localnicilor, ne-au luat iute la rost. Până la urmă, două beţe culese de pe jos şi manevrate cu mişcările scenice de rigoare au făcut impresia scontată, potolindu-le avântul, iar noi am continuat să alergăm printre gardurile de lemn ale gospodăriilor din care se iţeau la tot pasul simbolurile pastorale: ba un purcel tolănit în noroi, ba un tăuraş nărăvaş, ba câte un dulău ce îşi făcea datoria de după uluci.

Alergarea pastorală avea să se încheie la capătul platoului lângă şcoala prihodiştenilor, cu uşa închisă, dar neîncuiată, în care nu s-a mai auzit de mult glas de învăţător, cu odăiţele mici, cu sobă de lemne, cu tabla care mai are încă cretă şi care te face să crezi că parcă mai ieri au luat şcolerii vacanţă, deşi, la evoluţia demografică a locurilor, vacanţa începută cu ani în urmă pare a fi o vacanţă ce nu se va mai încheia vreodată.

Lăsând în urmă şcoala, paşii noştri alergători au schimbat profilul altimetric, începând coborârea şerpuită spre fundul unei văi cu apă rece şi bună de băut ce avea să ne scoată la drumul mare ce urcă spre Sarmizegetusa. Dacă până atunci dacii ne-au lăsat să ne vedem de ale noastre, la apropierea de Sarmizegetusa, Zamolxis avea să ne încerce în mai multe rânduri cutezanţa, întunecând cerurile deasupra noastră şi lăsând să se pogoare câteva răpăieli ce ne-au mânat de câteva ori sub copaci în căutarea adăpostului. Mai cu îmbracă-te geacă, dezbracă-te geacă, am ignorat semnele divine şi ne-am văzut nepăsători de alergare pe urcuşul ce se burzuluia tot mai tare, ajungând într-un final să batem la porţile Sarmizegetusei.

Iar acasă ghici cine era? Domnul paznic înconjurat de o mână de voinici din trupele jandarmilor montani, care au preluat de curând straja la cetate, pentru a descuraja ritualurile şi spiralele energizanteׂ în sanctuarele dacilor. Că doar se cunoaşte vorba ceea: când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă (sau pe soarele de andezit). Ei, de-acum nu mai joacă, că pisicile sunt non-stop la post. Cât timp ne-am preumblat noi oscioarele murate de ploaie printre sanctuare, doi ochi de vultur ne-au urmărit în permanenţă mişcările. Aşa că, dacă suferă cineva de nebăgare în seamă, se poate duce liniştit la terapie la Sarmizegetusa. Oricum, reintrarea cetăţii la stăpân după somnu-i milenar a adus suflu nou, cu panouri proaspăt amplasate, bilete la intrare, băncuţe, probabil şi ghid, aşa cum îi şade bine unui monument din patrimoniul Unesco.

Dacă până atunci leitmotivul alergării fusese „sus, sus, sus, la munte sus“, de acum încolo ne aştepta aproape un semimaraton de coborâre, mai aprigă la început şi apoi domoală, vecină cu orizontala, pe drumul ce şerpuia în pas cu râul pe marginea căruia câteva afişe ne avertizau că pescuitul lipanului este interzis. În schimb alergatul nu era interzis, ba era chiar recomandat dacă ne doream să ajungem înapoi la Costeşti, pentru că vremea schimbătoare a ţinut turiştii şi maşinile departe de Sarmizegetusa. Ştiţi cum se zice: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă. Aşa că am tot „băut agheasmă“ până când, după circa 9 ore de la plecare şi vreo 50 de km în picioare, ne făceam intrarea triumfală în Costeşti, precum Mihai Viteazu în Alba Iulia, în uralele soţiei lui Conu Mila, cea mai cea susţinătoare. Ne-a aşteptat cu coroniţe împletite din flori de câmp, în lipsa laurilor pe care i-au cules probabil romanii pe toţi după ce i-au căsăpit pe daci. Cu coroniţele pe creştete, ca premianţii la terminarea şcolii, şi în colimatorul aparatul foto care a prins a bliţui pentru a imortaliza momentul, s-a terminat o altă aventură alergăreaţă la cetăţile dacilor, presărată cu toate ingredientele necesare pentru a-şi merita numele de Ultra Dacicus.

 

 

Maratonul Medieval Sighişoara, editia 1, 07 aprilie 2013

Cine s-a îndeletnicit măcar puţin cu securea la tăietorul de lemne, înţelege probabil destul de bine originea şi semnificaţia proverbului: unde dai şi unde crapă. Care este legătura între crăpatul lemnelor şi alergare? Legătura este oarecum subtilă, ca la orice proverb, şi se prezintă cam aşa: de unde să ştiu eu că o alergare normală de aproximativ douăzeci de kilometri, cât se adună de obicei când iau drumul potecilor din jurul Sighişoarei, avea să se transforme într-un veritabil maraton, şi încă unul cu două epitete în coadă: pastoral şi medieval, deopotrivă?

Dar haide să o luăm cu începutul. Într-o duminică răcoroasă de 7 aprilie, mi-am luat eu frumuşel rucsacul în spinare, am vârât în el apă, două mere şi-o portocală, aşa ca pentru situaţii neprevăzute, mi-am petrecut sandalele peste picioare şi am urcat încetişor în aerul rece al dimineţii pe un deal de lângă oraş, cu gândul să o iau prin pădure, pe drumuri forestiere de pământ, până colo spre Apold, urmând să mă întorc acasă după vreo douăzeci şi ceva de kilometri.

Autostradă prin pădure spre Apold

Ziceam ceva de pastoral mai sus? Păi ziceam şi dreptate aveam, căci uite, nici nu am lăsat bine în spate ultimele case, că sus pe deal am dat de o turmă de oi şi o turmă de capre, aflate parcă în concurenţă care să îşi alerge mai tare stăpânii ce se munceau să le oprească din a intra în grădinile învecinate. Oile erau mai cuminţele, dar caprele, cât am schimbat eu câteva cuvinte cu ciobanul, au trecut iute la asaltul gardurilor. Or fi caprele mai îndărătnice, dar nici cu ciobanul nu mi-era ruşine. Bădiţa care le păzea, văzându-mă în sandale şi mai blond, şi-a pus în gând că sunt sas venit acasă din Germania. Deşi eu l-am corectat de câteva ori, el tot pe placa lui o ţinea şi mă întreba cum e viaţa prin Germania? Fără să ştiu atunci, episodul saşilor avea să devină leitmotivul alergării, după cum aveam să văd mai încolo.

Lăsând ciobanul să-şi vadă de capre, am luat-o din loc şi de cum am intrat în pădure, am dat de primul semn al leitmotivului pomenit. Cine cunoaşte puţină istorie transilvană, ştie cu siguranţă că multe aşezări rurale şi oraşe din judeţele Sibiu, Mureş, Braşov (inclusiv mari oraşe precum Sibiu şi Braşov), au fost întemeiate de saşi, colonişti germani veniţi în Transilvania în secolul al XII-lea. După 1989, marea lor majoritate au lăsat în urmă peste 800 de ani de istorie pe aceste meleaguri şi, prin prisma evenimentelor postbelice nefericite pentru etnicii germani în spaţiile de influenţă sovietică, au emigrat în Germania, mai întâi izolat, până la revoluţie, cu acordul lui Ceaşescu (în schimbul unor sume plătite de guvernul german) şi apoi în masă, într-un adevărat exod, imediat după revoluţie. Cu toate acestea, bisericile fortificate construite de mai toate comunităţile săseşti rurale au rămas pe loc şi încântă şi acum ochiul turistului care se aventurează prin aceste colţuri ale Ardealului, o bună parte din ele fiind incluse în patrimoniul cultural Unesco. În măsura posibilităţilor financiare, micile comunităţi săseşti rămase pe loc încearcă să conserve aceste biserici, iar asociaţii precum Mihai Eminescu Trust, sub patronajul Prinţului Charles, încearcă să le pună în valoare introducându-le în circuite turistice.

Pe urmele bisericilor fortificate

Aşa se face că de pe culmea pe care urcasem eu porneşte un traseu marcat în urmă cu câţiva ani spre biserica fortificată din Apold, continuându-se apoi spre alte biserici fortificate din satele dinspre Mediaş. Am urmat şi eu traseul pe un drum forestier de pământ, o bijuterie nu alta. Tot înainte şerpuind pe creasta împădurită, preţ de circa 8 kilometri. În dreapta luminişurile permiteau din când în când vederea spre luncile Şaeşului şi platoul Breite, celebra rezervaţie de stejari seculari, iar colo hăt-departe se zăreau vârfurile înzăpezite ale Munţilor Făgăraş. Numai eu pe drum în singurătatea pădurii, speriind din loc în loc cârduri de căprioare care îmi tăiau calea în salturi, grăbite să se ascundă. Era ca şi cum întreaga pădure era rezervată pentru mine şi, ca un făcut, drumul era marcat preţ de kilometri întregi cu litera H vopsită pe arbori din loc în loc. Mă amuza gândul că parcă alergam pe drumul lui Hadrian.

Drumul lui Hadrian

Ajuns în apropierea Apoldului, marcajul a devenit tot mai precar până ce a dispărut subit, aşa că m-am orientat după instinct, croindu-mi drum fără dificultate până la ieşirea din pădure şi intrarea în sat. După cum povesteam mai sus, Apoldul a fost sat săsesc, însă casele lăsate în urmă de saşi nu au rămas goale, ci au fost ocupate rapid de români sau rromi. Ultimii îşi fac destul de bine simţită prezenţa pe uliţe şi în comunitate, lucru pe care îl ştiam de pe vremea când veneam la bunicii din Apold, astfel că, încă de la intrarea în sat, am avut parte de atmosferă de spectacol. Unii mă invitau să beau o bere cu ei şi să las sportul. Alţii mă invitau la mişto să dau la schimb sandalele pe o pereche de cizme de cauciuc. Iar o ţigăncuşă care umplea o găleată cu apă la o creplă m-a întrebat dacă nu mi-e rece în sandale, iar la răspunsul meu negativ, a afişat un zâmbet până la urechi, trăgând o concluzie şugubeaţă: „Ce mă, eşti fierbinte?“. Păi cum să te plictiseşti cu aşa galerie! Eu am alergat uşurel pe uliţe, am admirat biserica săsească fortificată aflată în program de renovare şi apoi am urcat până in cimitirul românesc unde am făcut o vizită bunicului ce se odihnea în loc luminat, în loc cu verdeaţă … iar într-un final, am luat drumul Vulcanului.

Biserica fortificată din Apold

Vulcan este un sat mic, ia acolo vreo 60 de gospodării, bineînţeles tot sat săsesc şi tot fără saşi. Şi totuşi, în timp ce eu stăteam sprijinit în băţ şi mă uitam la biserica evanghelică, aud o voce lângă mine ce îmi dă bineţe într-o limbă care nu se mai aude de mult pe uliţele satului: „Grüß Gott!“ Mă uit în jur şi văd un bătrânel care mă studia cu un viu interes. De unde până unde apelarea în germană? Pesemne că tot sandalele şi creştetul blond au fost raţionamentele care l-au făcut să creadă că sunt un turist neamţ. I-am răspuns în germană şi mai apoi, povestind cu el preţ de un sfert de oră, am aflat că este ultimul sas din Vulcan, pe nume Alfred Lutsch, în vârstă de 70 ani, că a emigrat şi el în Germania odată cu valul, dar s-a întors acasă, neputându-se adapta la viaţa occidentală.

După poveşti, glume şi depănarea amintirilor, cu mine pe post de ascultător, am luat-o din nou la pas alergător, părăsind Vulcanul în mijlocul unor peisaje demne de Mioriţa. Sunt nişte locuri de ţi-e mai mare dragul în zona aceasta a Sighişoarei, în jurul unor sate precum Vulcan sau mai izolatul şi arhaicul Şapartoc. Pădurile alternează cu păşuni ce se coboară în pantă lină până în satele în care timpul trece parcă cu încetinitorul. Drumurile desfundate, pe care cu greu înaintează vehiculele motorizate, au încetinit pătrunderea modernităţii şi poate că tocmai această quasi-izolare a aşezărilor le va pecetlui şi sfârşitul, întrucât traiul greu pe care îl duc oamenii în aceste locuri favorizează depopularea lor accelerată, tinerii alegând drumul oraşelor în căutarea norocului. Bătând în alergare drumurile desfundate şi păşunile abia înverzite, în simfonia behăitului turmelor de oi şi lătratului câinilor la margini de păduri, vorbele lui Lucian Blaga („Veşnicia s-a născut la sat“) sunt parcă mai uşor de înţeles.

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai

Peisajul acesta de excepţie m-a condus până aproape de intrarea în Sighişoara, iar pe măsură ce casele, mai întâi stinghere, iar apoi grupate tot mai compact, făceau treptat trecerea din lumea pastorală în forfota oraşului, în minte îmi încolţea un gând care îmi făcea tot mai mult cu ochiul. Aruncând o privire asupra GPS-ului pe care îl port la cingătoare atunci când colind pădurile, am văzut că trecusem uşor de 30 de km. Cum ar fi dacă nu m-aş opri în faţa casei, ci aş continua să alerg un maraton? Am făcut iute un scurt check-up: picioarele OK, psihicul OK, stare generală OK, numai cu păpica nu stăteam bine. De când plecasem de dimineaţă nu băgasem la ghiozdănel decât 2 mere şi o portocală. Dar dacă făceam un scurt refill, nu erau motive să nu transform alergarea pastorală într-un maraton medieval, că doar ce are Sighişoara mai frumos de oferit decât cetatea medievală? Prin urmare, în faţa casei am făcut o scurtă oprire la boxe, am pescuit două mere, iar trecând prin faţa unei covrigării, am suplimentat cu doi covrigi şi am urcat apoi uşurel în cetatea Sighişoarei, singura cetate medievală locuită din Europa.

Orologiul sună în turn la cetate
La poarta cetăţii oare cine bate?

Turnul cu ceas îmi saluta intrarea în cetate, bătând conştiincios ora, sub privirile figurinelor din turn ce tocmai prindeau viaţă. Începută sub asemenea auspicii, ultima parte a alergării a continuat pe străduţele pietruite ale cetăţii, pe sub ferestrele caselor medievale, mai toate monumente istorice, în mare parte renovate, cu pereţii zugrăviţi în culori vii, numai bune de încântat ochiul turistului rătăcit în epoca medievală. Eu alergam, mă opream să mă zgâiesc la pereţi, ferestre, ziduri şi turnuri, apoi o luam iar din loc, prin labirintul de străduţe pe care răsuna domol lipăitul sandalelor. A urmat apoi un urcuş pe scara acoperită ce duce spre Şcoala din Deal, scară construită la mijlocul veacului al XVII-lea şi alcătuită iniţial din 300 de trepte. Nu am stat să le număr, dar ajuns în capătul scării am stat să-mi trag puţin suflul, în acordurile ghitarelor mânuite de doi menestreli ai zilelor noastre, postaţi strategic la cap de scară precum vameşii la cap de pod.

Strada Tâmplarilor

A urmat apoi partea inedită a acestui periplu în alergare prin trecutul medieval, o alergare pe un traseu pe cât de neobişnuit, pe atât de plăcut – cimitirul evanghelic învecinat cu Biserica din Deal. Acest cimitir nu este nici pe departe un loc macabru, în care să alergi hăituit de stafii, ci un veritabil monument istoric, cu pietre funerare ce merg până în veacul al XIX-lea, împrumutând ceva din savoarea unei grădini botanice, aleile fiind străjuite de fagi bătrâni cu trunchiuri groase şi conifere ce săgetează cerul. Mai că nu îţi vine să crezi că te afli într-un cimitir, poate şi din cauză că pietrele funerare evanghelice sunt în mare parte blocuri verticale de piatră, sobre, lipsite de cruci. Îmi aduc aminte că mai toate cimitirele saşilor pe care le-am văzut până acum nici nu sunt numite cimitire, ci plăcuţele de la intrare avertizează asupra unui „Ort de Ruhe“ (loc de odihnă).

Cimitirul evanghelic din cetate

Prin urmare nu am fost surprins că după mai multe urcuşuri şi coborâşuri între terasele acestui loc de odihnă, evident odihnă activă pentru mine, deşi mă apropiam de kilometrul 40, mă simţeam într-o formă excelentă şi coboram din cetate cu pas uşor şi apoi mă angajam pe ultima urcare spre casă, unde aveam să am parte de o primire triumfală din partea fetelor, Flavia şi Sabina, în vârstă de 4 şi 2 ani, ieşite să mă întâmpine pe biciclete.



Galeria

Ce ziceam eu la început? Unde dai şi unde crapă. Cu alte cuvinte, socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Aşa că ceea ce promitea a fi o simplă alergare de duminică prin pădure s-a transformat într-un maraton inedit, creionat ad-hoc, prin decoruri pastorale şi medievale. Şi atunci se naşte întrebarea: este oare frumos să alergi un maraton fără număr pe tricou, fără cronometru, fără un traseu impus? Cu siguranţă da, iar dacă traseul te ajută, sunt toate şansele să devină o experienţă de colecţie, cum s-a întâmplat acum cu Maratonul Medieval Sighişoara. La aşa auspicii, nu m-ar mira prea tare ca la vară maratonul să se transforme într-un tur de forţă Ultra Saxonicus. Cum s-ar zice, hai noroc şi la mai mare!