Have you ever seen the rain? Nu ştiu dacă Rod Stewart a văzut ploaia la fel de mult cât a cantat-o, dar ştiu sigur că alergătorii la recenta ediţie a maratonului saxon nu doar au văzut-o, ci au şi simţit-o, în toată splendoarea ei bacoviană. Dar hai să nu anticipăm, să nu sărim direct la concluzii, ci să o luăm pe îndelete cu povestea noastră, ardeleneşte, cum îi şade bine alergătorului pe meleaguri saxone.
Se făcea că în ultima săptămână din luna mai Dumnezeu şi-a adus aminte de cum se mai distrase el cu Noe cu ceva mii de ani în urmă, când aranjase de o băiţă generală pentru toată omenirea. Hazliu cum e el, Dumnezeu a luat iar furtunul şi a început să se joace iar la robinet. Şi dă-i şi stropeşte şi iar stropeşte. Ce zic eu stropeşte, era ditamai codul galben, care în cursul zilei de vineri începu să împrumute o tentă portocalie, zvârlind asupra Sighişoarei nişte ploicele torenţiale, aşa de dragul diversităţii.
Acum de ploaie nu mi-era mie teamă, mai ales că şi recunoaşterea traseului o efectuasem în urmă cu o lună tot pe ploaie şi lapoviţă. Îmi era frică numai să nu se lase cu furtuni, trăsnete şi alte minunăţii ce au darul să te teleporteze pe nepusă masă în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Aşa că am accesat în repetate rânduri baza de date a profeţilor specializaţi în tainele vremii. Părea că toţi profeţii erau în graţiile divine, pentru că mai toţi prooroceau pentru sâmbătă doar ploaie, fără temutele accesorii fulgerătoare.
Prin urmare, dis de dimineaţă echipa de alergăreţi saxoni alcătuită din family Mila (Adrian şi Silvia), Valeriu Rostnic, Ştefan Pârvu şi subsemnatul s-a întrunit în Sighişoara şi a luat drumul spre Viscri, cu ochii la ştergătorul de parbriz, care totuşi nu părea extrem de solicitat. No las că-i bine că nu toarnă. Un pic de ploaie nu ne sperie pe noi.
În Viscri linişte şi pace, o tanti îşi scosese la poartă arsenalul de ciorapi împletiţi, în aşteptarea turiştilor cu băierile pungii larg deschise. Cine ştie ce gânduri i-or fi trecut prin cap văzându-mă în ploaie încălţat cu sandale. Posibil scenariu: „Ăsta se uită la ciorapi. Ia uite, e desculţ, să vezi că o fi vreun străin nebunatic, îl păcălesc şi îmi cumpără câteva perechi. Ba nu, ia uite că vorbeşte româneşte. Apoi ăsta mai mult că sigur e pârlit, dacă n-are bani de încălţări ca lumea, n-are el bani nici de ciorapii mei.“
Ciorapi n-am cumpărat, dar tanti s-a milostivit să ne facă o poză de grup cu care să ne lăudăm şi noi peste ani şi ani: Et in Viscri ego! Poate că dacă nu am fi ştiut ce traseu lung ne aşteaptă, am fi zăbovit mai mult în Viscri, zgâindu-ne la casele înşirate cuminţi pe uliţa pietruită. Multe din căsuţe purtau în piept insigna fundaţiei Mihai Eminescu, care le scosese din lada de gunoi a istoriei şi le dăduse veştminte noi, renovate în stil tradiţional. Când umbli pe uliţele din Viscri, înţelegi iute de ce vin roiurile de turişti britanici să vadă unde şi-a pierdut inima Prinţul Charles. Păi unde mai vezi tu în Anglia măgari să pască pe uliţă, unde mai vezi iepuri care ies pe sub poartă şi îşi fac veacul în faţa casei, alături de găini şi alte orătănii?
Să nu mai zic de pupăza care, înainte să intrăm în Viscri, zburase dintr-un plop de pe marginea drumului şi se aşezase sfidător în faţa maşinii. Apropos de marginea drumului. Am citit odată un interviu dat de un naturalist britanic venit la Viscri care zicea ceva de genul: „Aici la voi până şi pe marginea drumului cresc specii de plante care la noi au dispărut de mult.“ Cine ştie, probabil pentru că maşinile noastre folosesc benzină ecologică, adică botezată din greu cu apă, încât cu greu pot lăsa niscaiva emisii de noxe. Glumim, glumim, dar de curând am citit într-un articol din National Geographic dedicat fânului şi semnificaţiei acestuia în viaţa ţăranului român că pe un metru pătrat de fâneaţă cresc aproximativ 50 de specii diferite de plante. Că sunt 50 sau nu, e prea puţin relevant. Cine a călcat vreodată prin fâneţe înflorite la început de vară, nu are nevoie de prea multă ştiinţă pentru a simţi ce bine miroase iarba la ea acasă.
Tot spre fâneţe aveam să purcedem şi noi în drumul spre Meşendorf, primul sat din calea noastră, dar până acolo aveam să facem la ieşirea din sat primul botez în noroiul de Viscri. Noroi autentic şi ăsta, bine garnisit cu băliguţă de văcuţă, dar prin care cu siguranţă nu îşi plimbă cizmele turiştii britanici. Ne mângâiam cu gândul că odată ajunşi sus în deal vom intra în pădure şi va fi bine. Ajungem şi în pădure şi într-adevăr este bine, ploaia nu mai cade de sus, dar ne cuprinde de jos. La tot pasul bălţi, solul musteşte, că deh, băuse o săptămână întreagă până îşi pierduse minţile ... şi consistenţa. Dar măcar nu era noroi. Nu încă. Pentru că odată ieşiţi din pădure, iată cum se lăţeşte în faţa noastră o mândreţe de drum de lut, care în combinaţie cu apa generase un adeziv mai trainic ca celebrul Picătura. La fiecare pas talpa creştea în grosime şi căpăta forme monstruoase, cu dimensiuni demne de picioarele lui Yeti.
Eu am găsit iute soluţia: mi-am dat jos sandalele şi am luat-o lipa-lipa, desculţ prin noroi. Tovarăşii mei au găsit şi ei o soluţie, mult mai elegantă, arătându-mi pe stânga un drum pietruit ce se iţise ca de nicăieri. Nu era altul decât traseul de cicloturism construit de fundația Adept, care şi-a propus să realizeze în zonă o adevărată reţea de drumuri amenajate special pentru biciclete. Mulţumim fundaţiei pentru iniţiativă, că tare bine ne-a prins micuţa autostradă ce ne-a scutit de câteva kilograme de noroi la purtător.
Mai alergând, mai clipocind prin bălţile care îşi făcuseră din nou loc pe păşuni, ne trezim în dealul Meşendorfului, unde ne întâmpină lângă un saivan un cor de dulăi pe mai multe voci, ce nu aveau altă treabă decât să păzească nişte cai şi porci şi să se dea la drumeţi paşnici ca noi. Se vede treaba că mai mult gura era de ei, căci văzând baritonii canini mişcarea precaută de înarmare cu pietre, au preferat să întreţină atmosfera doar din gâtlej, păstrând o distanţă respectabilă faţă de proiectilele a căror eficienţă probabil o cunoşteau prea bine. Abia după ce ne-am apropiat mai mult de saivan, am realizat că dulăii erau de fapt gardieni ... la after school. De după nişte tufe au ţâşnit în galop, cu codiţele în sus, o duzină de purcei, aidoma celor 101 de dalmaţieni ce treceau strada pe sub nasul Cruelei Devil. Spre deosebire de Cruela, noi le-am iertat pe şunculiţe şi am continuat coborârea spre Meşendorf.
În Meşendorf nu am făcut prea mulţi purici, în afară de o pauză de masă, după care ne cam luase cu friguri şi am ieşit din sat luând pieptiş următorul deal, petrecuţi de o rândunică care ne dădea târcoale ca nebuna, pesemne că avea cuibul prin apropiere şi încerca să ne sperie prin tactici de învăluire. Mai lipsea să intre în picaj asemenea păsărilor lui Hitchcock, de parcă nu aveam destul de tras înaintând prin iarba grea, necosită, care crescuse în câteva săptămâni ca Făt-Frumos şi tindea să se transforme într-o veritabilă savană transilvăneană. Tot ca Făt-Frumos crescuse în câteva zile şi pârâul pe care în urmă cu o lună îl traversasem dintr-un pas. Acum se întindea în faţa noastră un şuvoi cu o adâncime necunoscută, care ar fi necesitat abilităţile de săritor în lungime pentru a fi traversat. Nu mergea nici strategia unirii, de genul „hai la Milcov cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire“ şi se părea că nu ne rămâne altă variantă decât descălţarea sau un drum ocolitor de câţiva kilometri. În timp ce eu sondam adâncimea şi descopeream că mai mult de o baie până deasupra genunchilor nu se putea produce, Valeriu zis şi „Ochi-de-Vultur“ a zărit o punte naturală, un arbore căzut peste apă, peste care maratoniştii au trecut în şir indian, într-un exerciţiu de echilibristică ce nu s-a mai văzut de când câştigau gimnastele române aurul mondial la bârnă.
Nici nu trecem bine de apă, că se vede treaba că am scăpat de dracul şi am dat de taică-su. Am scăpat noi de baie, dar de apă tot nu am scăpat. Pe drumul de păşune cineva semănase ... bălţi. Şi ce recoltă creştea acum! Baltă după baltă, toate ascunse şiret la firul ierbii, gata să-ţi facă duşul de rigoare la glezne. Dar parcă mai conta. Încălţările mele erau waterproof sau, cum s-ar zice, nesimţitoare la apă, că ce intra pe sub talpă, la fel de uşor şi ieşea. Dar galoşii maratoniştilor încălţaţi ca la carte se transformaseră în veritabile pompe autoamorsante. Din fericire încet-încet se opreşte şi ploaia. Însă fericirea nu durează mult pentru că în faţa noastră îşi face apariţia balaurul cu trupul lung de şase kilometri, un drum pe care îl ştiusem eu predispus la mocirlă frământată de roţi de tractor, dar care acum, sub asediul ploilor din ultima săptămână, se transformase în orice, numai drum nu.
În timp ce frământam noroiul sub tălpi, nu puteam să nu mă gândesc la ce ar însemna să trăieşti prin locurile acestea. Hai că noi, pui de orăşeni, dăm acum un pic nas în nas cu noroaiele şi apoi ne retragem în sânul asfaltului, dar pentru localnicii care ies la câmp, la păşune sau la pădure pe astfel de drumuri, altă variantă nu este. Mă gândeam involuntar şi la turista din Germania care a dormit la Viscri într-o pensiune şi s-a plâns într-o recenzie că nu s-a putut odihni din pricina unui câine din vecini. Adică doamna vroia la ţară, dar aşa, un fel de ţară cu confort de oraş. Păi ce ar fi zis madam să fi văzut drumurile astea înglodite? Probabil i-ar fi trecut repede dorul de viaţa la ţară.
Cu astfel de gânduri în cap şi noroi pe tălpi, intrăm în Daia, sat ce pare a fi cuprins de o somnolenţă în care s-au cufundat atâtea şi atâtea case, ce stau acum părăsite. Doar turnul bisericii săseşti, ce îşi ridică semeţ vârful peste valea în care este aşezat satul, mai păstrează o umbră din vrednicia de odinioară, dar alături de biserica părăsită este mai degrabă martorul mut al unei comunităţi săseşti ce pare a-şi fi încheiat definitiv socotelile cu aceste locuri.
Noi ne vedem de drum sau mai bine zis încercăm să ne vedem, pentru că un alt pârâu pe care îl traversasem în câteva rânduri dintr-un singur salt ne blochează acum trecerea şi ne obligă să intrăm pe ocolitoare. Ocolitoare între noi fie vorba, că drumul ce urcă în curbă largă sus pe deal se transformă după primele sute de metri într-un glod fluid, frământat de copitele vacilor, în care piciorul se scufundă până aproape de glezne. Şi dăi şi luptă în sus la deal, opintindu-ne de parcă ne aflăm la asediul redutei Griviţa, sub privirile pline de reproş ale vacilor care se simt izgonite de pe drumul pe care se munciseră să îl facă de necirculat.
Însă efortul urcuşului este repede răsplătit de priveliştea panoramică ce se deschide de sus pe de deal. În faţa noastră se întind loturile de pământ, care mai arate, care mai verzi, alternând precum modelele unei carpete ţesute în casă la război. Iar de cealaltă parte a dealului se întind zeci de hectare de păşuni verzi, pătate ici şi colo de albul turmelor de oi. Noi lăsăm priveliştea în spate şi ne înhămăm la o ultimă bucată de 13 kilometri de alergare prin pădure. Şi aici solul pădurii pare îmbătat de apă, dar ne lasă să alergăm pe margine, printre frunzele toamnelor trecute. Kilometrii se înşiră unul după altul, timpul se scurge şi el şi se apropie cu paşi repezi seara.
