miercuri, 11 iulie 2012

Maratonul Postăvarul – 30.06.2012

Dacă anul trecut îmi adusese experienţele primelor două ultramaratoane de şosea alergate sub propria baghetă organizatorică, iar cele două experienţe echivalaseră cu două succese, mă trezii prin iarnă că în tărtăcuţa mea se auzeau nişte voci care îmi dădeau ghes cu un glas tot mai convingător să repet figura la un maraton montan. Aşa că, după ce am făcut un „studiu de fezabilitate“ şi am răsucit pe toate părţile aspectele legate de siguranţă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am croit un traseu pentru un maraton montan „home made“ pe care doream să îl alerg tot în dulcele stil clasic al melcului: adică cu casa (rucsacul) în spate ... şi, evident, cu sandalele în picioare.

Ca poligon pentru experiment am ales potecile Masivului Postăvarul. Nu de alta, dar ne împrietenisem destul de bine în ultimul an, în special după ce mă mutasem recent în cartierul Răcădău din Braşov, într-o vale înconjurată de munţi, în imediata apropiere a potecilor care urcă în Postăvarul. Unde mai pui că învăţasem şi pe unde face muntele şuşu, respectiv unde se află izvoarele care să-mi umezească gâtlejul de lup maratonist.

Se zice că ce îşi face omul cu mâna lui lucru manual se cheamă. Aşa că în ultima sâmbătă din iunie mi-am încălţat sandalele, mi-am luat rucsacul cu bidoanele de apă în spate, am vârât în el patru mere şi două piersici şi am plecat să văd cât de bine mi-a ieşit lucrul manual. Ce a urmat a fost un maraton total diferit faţă de ce ştiam eu, presărat cu o serie de evenimente inedite.
Primul dintre ele avea să vină chiar în cadrul prologului. Pe la zece seara mă pregătesc eu frumos să mă duc să fac nani ca să pot plec la alergare când avea să se crape de ziuă. Când arunc privirea pe fereastra care bate direct spre tomberonul de gunoi de sub pădure, văd mare forfotă la tomberon, maşini, faruri aprinse, mulţi gură-cască ... şi un urs capturat într-o cuşcă-capcană amplasată strategic lângă tomberon. Dacă prin mutarea în Valea Răcădăului venisem ca Mahomed la munte, reversul medaliei era că aceleaşi poteci pe care urcam eu pe munte erau folosite şi de urşii gunoieri ai Braşovului care coborau la tomberoanele din Răcădău. De foarte multe ori am zărit pe poteci plăcinţele proaspete de urs, însă niciodată nu am avut parte de o întâlnire de gradul trei cu maeştrii patiseri. Însă captura din seara cu pricina mi-a vârât puţin teama în oase şi pentru a exclude şansele unei întâlniri neplăcute în zorii zilei am plecat la alergare dimineaţa târziu, după ora nouă, în speranţa că între timp se vor fi întors acasă ultimii urşi întârziaţi pe la „restaurant“.

Plăcințică proaspătă de urs

Al doilea eveniment inedit a fost găsirea pe traseu a unui energizant la care nu m-aş fi aşteptat. Şi cu atât mai inedit cu cât nu a venit din domeniul nutriţiei. A fost primul maraton pe care l-am alergat cu o … biblie în spate. Da, adevăr adevărat vă spun eu vouă, cu o biblie pe care am găsit-o după primii kilometri, aşezată pe o buturugă de lângă potecă. Chiar dacă vremurile minunilor biblice sunt de mult apuse, o asemenea experienţă are darul de a atinge anumite coarde sensibile. Nu am ezitat nici un moment să iau biblia care parcă fusese pusă acolo cu un scop anume şi să o car cu mine în rucsac. M-a cuprins un sentiment ciudat că „cineva acolo sus mă iubeşte“ şi totodată o siguranţă interioară că maratonul avea să se termine în stil Hi-Q, adică: „Totul va fi bine“.

Un alt fel de energizant
Aşa că după câţiva kilometri pe curba de nivel pe poteca de sub Tâmpa am început sârguincios urcarea pe firul apei, pe Valea Hoţilor, pentru a ajunge la intersecţia de La Băncuţă. De La Băncuţă am intrat în poteca nemarcată ce avea să mă coboare lin până aproape de Pietrele lui Solomon. Alternam mereu alergarea cu scurte şedinţe fotografice, pentru că zăream mereu peisaje care mi se păreau demne de tras în chip. Ai fi zis că eram Scufiţa Roşie care se lăsa furată de floricele în drum spre bunicuţa. Noroc că am realizat la timp că pe mine nu avea să mă aştepte bunicuţa ci o urcare serioasă până sus în Vârful Postăvarul la 1800 m. Aşa că am vârât aparatul la cingătoare şi am continuat pe drumul forestier care m-a scos la vechea carieră din Poiana Braşov. Deja întâlneam turişti pe traseu, se uitau ei mai lung la sandalele mele, dar se mărgineau la a-mi da bineţe.

Scufița Roșie în acțiune
Asta până în Poiană în zona carierei. Aici tocmai se instalau cabluri de tiroliană şi se pregătea terenul pentru un team-building. Pe când mă holbam eu la un poligon de tras cu arcul, unul din organizatori mi-a recunoscut sandalele, a intrat în vorbă cu mine şi mi-a povestit că avea şi el sandale huaraches şi că le-a purtat în cursul unei expediţii în Mongolia. Măi să fie! Ce mică e lumea!
După acest mic intermezzo am traversat rapid pârtia Bradu şi am început urcarea pe drumul roşu, care pe parcursul anului trecut a suferit o adevărată schimbare la faţă în timpul extinderii domeniului schiabil din Poiană. Urcam alergând cu paşi mici, suflând des ca mocăniţa, avansând încet dar constant pe serpentinele ce brăzdau fata muntelui. Şi iată că la un moment dat mă trezesc în spatele unui mini-excavator care urca pe şenile în şantierul din Ruia. Ce Dumnezeu? Ăsta stă sau urcă? Nu stătea, ci urca. Şi totuşi eu îl depăşeam în alergare. Hei-hei, da ce m-am mai umflat în pene când i-am luat faţa. Se pare că motoraşul meu pe sandale se descurca mai bine ca motoraşul excavatorului pe şenile.
Lacul din Ruia
Ajuns la cabana Postăvarul am făcut o pauză pentru „adăpare şi furajare“. Pe când îmi scoteam eu din rucsac merele, pe grătarul de afară tocmai sfârâiau perpelindu-se o duzină de mici. Tanti care meşterea cu furculiţa mă întrebă dacă nu doream să servesc nişte mici. Ce să-i răspund? Vrei calule ovăz? Ce-aş mai fi înfulecat câţiva mici, că trecuseră ore bune şi peste douăzeci de kilometri de la micul dejun. Dar după aceea cine să mai urce pe vârf cu burta plină de mititei? Aşa că am refuzat ispita şi mi-am devorat merele, mulţumindu-mă să inhalez miresmele de grătar ce mă gâdilau plăcut la nări.

Sus, sus, sus, la munte sus

Cu rucsacul uşurat, dar conştiinţa intactă am început apoi asaltul pe Kanzel în sus spre Vârful Postăvarul. Împingând în genunchi pe urcuşul abrupt, apoi alergând pe porţiunea din spatele telecabinelor şi în final căţărându-mă pe stâncărie, am ajuns în punctul cel mai înalt al Postăvarului şi am început să-mi rotesc ochii de jur împrejur, cât ţine zarea, ca un vultur cocoţat în cuibul său de pe stâncă.
În cuibul de vultur

Aş mai fi stat eu să scrutez zările, dar de jos începeau să urce turiştii sosiţi cu telecabina, aşa că vulturul din mine a fost nevoit să părăsească cuibul, că se făcuse aglomeraţie pe metru pătrat şi m-am lansat în zbor pe pârtii în jos spre Poiana Braşov, întrerupându-mi coborârea pentru a admira aici alt zbor, cel al corporatiştilor care între timp încingeau tiroliana instalată de dimineaţă.

Ajunsesem între timp undeva pe la kilometrul treizeci. Am refăcut rezervele de apă şi am început coborârea pe poteca spre Şaua Tâmpei şi de acolo pe poteca ce cobora în diagonală în valea pe unde urcasem dimineaţa. Mă aşteptam ca în momentul acela să-mi simt picioarele grele, însă eram şi eu surprins de constanţa alergării. Nu era un tempo alert, dar era aceeaşi viteză constantă cu care plecasem în cursă de dimineaţă. Chiar dacă la ultimele maratoane pe care le alergasem fără tic-tacul ameninţător al cronometrului de la mână nu mai întâlnisem mult temutul zid, pe ultimii kilometri ai maratonului resimţisem totuşi de fiecare dată efortul cursei. Însă nu şi de data aceasta. Aveam senzaţia că în mine se învârtea un mic ceas elveţian. Rotiţele articulaţiilor şi resorturile musculaturii se mişcau ca unse, iar eu mă simţeam bine, fizic şi psihic deopotrivă, fără să încep numărătoarea psihologică în sens invers a kilometrilor. Ba dimpotrivă: pe final am lungit benevol traseul pentru a ajunge în câteva puncte de belvedere pentru fotografii.
Valea Răcădăului

Surpriza a venit a doua zi. Şi nu a fost una neplăcută. În mod normal ar fi trebuit să mă mişc teleghidat şi sacadat ca Fetele de la Căpâlna. Totuşi efectele secundare au întârziat să apară. A doua zi am urcat cu fiica mare pe umeri la cules de afine, am stat chircit şi aplecat pe tufe o întreagă dimineaţă, însă nici urmă de febră sau alte dureri. Asta da surpriză! Cum s-ar zice: Finit coronat opus (Sfârşitul încoronează opera).

Realizând că este posibil să fi găsit o mică piatră filozofală, o mică reţetă personală de succes, am stat şi am analizat să văd ce şi cum am făcut în ultimele luni, pentru că reacţia pozitivă a corpului m-a luat realmente prin surprindere. Înclin să cred că ingredientele principale au fost două: cele peste patru ore petrecute pe munte la alergare în duminicile ultimilor luni, în ciuda unei scăderi generale a volumului săptămânal, dar mai ales o tehnică de alergare în sandale mult îmbunătăţită faţă de anul trecut.
Epilog

Nu mă gândeam eu pe băncile şcolii, la ora de latină, că îndemnul Nosce te ipsum (Cunoaşte-te pe tine însuţi) are atâta aplicabilitate şi la alergare. Altfel spus, în primăvara aceasta m-am străduit să eficientizez efortul depus la alergare, ajustând poziţia corpului şi paşii de alergare. Nu am ajuns la o viteză mai mare, ci la un stil economic de alergare, cu o cadenţă ridicată a paşilor şi un impact redus la contactul cu solul. Deşi fac mai mulţi paşi pentru a parcurge aceeaşi distanţă, probabil că per ansamblu consumul de energie şi solicitările locale ale aparatului locomotor sunt mai mici decât înainte. Apa de izvor, patru mere şi două piersici mi-au fost de ajuns pe parcursul celor peste şapte ore şi jumătate de deplasare efectivă. Mi-am făcut damblaua, am alergat bucurându-mă de alergare, nu anticipând finalul, am scăpat de mersul de robot de după maraton şi deja îmi bat la poartă idei pentru noi maratoane, aşa că apăs pe „Save“ şi mă duc să le deschid uşa!