Cine s-a îndeletnicit măcar puţin cu securea la tăietorul de lemne, înţelege probabil destul de bine originea şi semnificaţia proverbului: unde dai şi unde crapă. Care este legătura între crăpatul lemnelor şi alergare? Legătura este oarecum subtilă, ca la orice proverb, şi se prezintă cam aşa: de unde să ştiu eu că o alergare normală de aproximativ douăzeci de kilometri, cât se adună de obicei când iau drumul potecilor din jurul Sighişoarei, avea să se transforme într-un veritabil maraton, şi încă unul cu două epitete în coadă: pastoral şi medieval, deopotrivă?
Dar haide să o luăm cu începutul. Într-o duminică răcoroasă de 7 aprilie, mi-am luat eu frumuşel rucsacul în spinare, am vârât în el apă, două mere şi-o portocală, aşa ca pentru situaţii neprevăzute, mi-am petrecut sandalele peste picioare şi am urcat încetişor în aerul rece al dimineţii pe un deal de lângă oraş, cu gândul să o iau prin pădure, pe drumuri forestiere de pământ, până colo spre Apold, urmând să mă întorc acasă după vreo douăzeci şi ceva de kilometri.
 |
| Autostradă prin pădure spre Apold |
Ziceam ceva de pastoral mai sus? Păi ziceam şi dreptate aveam, căci uite, nici nu am lăsat bine în spate ultimele case, că sus pe deal am dat de o turmă de oi şi o turmă de capre, aflate parcă în concurenţă care să îşi alerge mai tare stăpânii ce se munceau să le oprească din a intra în grădinile învecinate. Oile erau mai cuminţele, dar caprele, cât am schimbat eu câteva cuvinte cu ciobanul, au trecut iute la asaltul gardurilor. Or fi caprele mai îndărătnice, dar nici cu ciobanul nu mi-era ruşine. Bădiţa care le păzea, văzându-mă în sandale şi mai blond, şi-a pus în gând că sunt sas venit acasă din Germania. Deşi eu l-am corectat de câteva ori, el tot pe placa lui o ţinea şi mă întreba cum e viaţa prin Germania? Fără să ştiu atunci, episodul saşilor avea să devină leitmotivul alergării, după cum aveam să văd mai încolo.
Lăsând ciobanul să-şi vadă de capre, am luat-o din loc şi de cum am intrat în pădure, am dat de primul semn al leitmotivului pomenit. Cine cunoaşte puţină istorie transilvană, ştie cu siguranţă că multe aşezări rurale şi oraşe din judeţele Sibiu, Mureş, Braşov (inclusiv mari oraşe precum Sibiu şi Braşov), au fost întemeiate de saşi, colonişti germani veniţi în Transilvania în secolul al XII-lea. După 1989, marea lor majoritate au lăsat în urmă peste 800 de ani de istorie pe aceste meleaguri şi, prin prisma evenimentelor postbelice nefericite pentru etnicii germani în spaţiile de influenţă sovietică, au emigrat în Germania, mai întâi izolat, până la revoluţie, cu acordul lui Ceaşescu (în schimbul unor sume plătite de guvernul german) şi apoi în masă, într-un adevărat exod, imediat după revoluţie. Cu toate acestea, bisericile fortificate construite de mai toate comunităţile săseşti rurale au rămas pe loc şi încântă şi acum ochiul turistului care se aventurează prin aceste colţuri ale Ardealului, o bună parte din ele fiind incluse în patrimoniul cultural Unesco. În măsura posibilităţilor financiare, micile comunităţi săseşti rămase pe loc încearcă să conserve aceste biserici, iar asociaţii precum Mihai Eminescu Trust, sub patronajul Prinţului Charles, încearcă să le pună în valoare introducându-le în circuite turistice.
 |
| Pe urmele bisericilor fortificate |
Aşa se face că de pe culmea pe care urcasem eu porneşte un traseu marcat în urmă cu câţiva ani spre biserica fortificată din Apold, continuându-se apoi spre alte biserici fortificate din satele dinspre Mediaş. Am urmat şi eu traseul pe un drum forestier de pământ, o bijuterie nu alta. Tot înainte şerpuind pe creasta împădurită, preţ de circa 8 kilometri. În dreapta luminişurile permiteau din când în când vederea spre luncile Şaeşului şi platoul Breite, celebra rezervaţie de stejari seculari, iar colo hăt-departe se zăreau vârfurile înzăpezite ale Munţilor Făgăraş. Numai eu pe drum în singurătatea pădurii, speriind din loc în loc cârduri de căprioare care îmi tăiau calea în salturi, grăbite să se ascundă. Era ca şi cum întreaga pădure era rezervată pentru mine şi, ca un făcut, drumul era marcat preţ de kilometri întregi cu litera H vopsită pe arbori din loc în loc. Mă amuza gândul că parcă alergam pe drumul lui Hadrian.
 |
| Drumul lui Hadrian |
Ajuns în apropierea Apoldului, marcajul a devenit tot mai precar până ce a dispărut subit, aşa că m-am orientat după instinct, croindu-mi drum fără dificultate până la ieşirea din pădure şi intrarea în sat. După cum povesteam mai sus, Apoldul a fost sat săsesc, însă casele lăsate în urmă de saşi nu au rămas goale, ci au fost ocupate rapid de români sau rromi. Ultimii îşi fac destul de bine simţită prezenţa pe uliţe şi în comunitate, lucru pe care îl ştiam de pe vremea când veneam la bunicii din Apold, astfel că, încă de la intrarea în sat, am avut parte de atmosferă de spectacol. Unii mă invitau să beau o bere cu ei şi să las sportul. Alţii mă invitau la mişto să dau la schimb sandalele pe o pereche de cizme de cauciuc. Iar o ţigăncuşă care umplea o găleată cu apă la o creplă m-a întrebat dacă nu mi-e rece în sandale, iar la răspunsul meu negativ, a afişat un zâmbet până la urechi, trăgând o concluzie şugubeaţă: „Ce mă, eşti fierbinte?“. Păi cum să te plictiseşti cu aşa galerie! Eu am alergat uşurel pe uliţe, am admirat biserica săsească fortificată aflată în program de renovare şi apoi am urcat până in cimitirul românesc unde am făcut o vizită bunicului ce se odihnea în loc luminat, în loc cu verdeaţă … iar într-un final, am luat drumul Vulcanului.
 |
| Biserica fortificată din Apold |
Vulcan este un sat mic, ia acolo vreo 60 de gospodării, bineînţeles tot sat săsesc şi tot fără saşi. Şi totuşi, în timp ce eu stăteam sprijinit în băţ şi mă uitam la biserica evanghelică, aud o voce lângă mine ce îmi dă bineţe într-o limbă care nu se mai aude de mult pe uliţele satului: „Grüß Gott!“ Mă uit în jur şi văd un bătrânel care mă studia cu un viu interes. De unde până unde apelarea în germană? Pesemne că tot sandalele şi creştetul blond au fost raţionamentele care l-au făcut să creadă că sunt un turist neamţ. I-am răspuns în germană şi mai apoi, povestind cu el preţ de un sfert de oră, am aflat că este ultimul sas din Vulcan, pe nume Alfred Lutsch, în vârstă de 70 ani, că a emigrat şi el în Germania odată cu valul, dar s-a întors acasă, neputându-se adapta la viaţa occidentală.
După poveşti, glume şi depănarea amintirilor, cu mine pe post de ascultător, am luat-o din nou la pas alergător, părăsind Vulcanul în mijlocul unor peisaje demne de Mioriţa. Sunt nişte locuri de ţi-e mai mare dragul în zona aceasta a Sighişoarei, în jurul unor sate precum Vulcan sau mai izolatul şi arhaicul Şapartoc. Pădurile alternează cu păşuni ce se coboară în pantă lină până în satele în care timpul trece parcă cu încetinitorul. Drumurile desfundate, pe care cu greu înaintează vehiculele motorizate, au încetinit pătrunderea modernităţii şi poate că tocmai această quasi-izolare a aşezărilor le va pecetlui şi sfârşitul, întrucât traiul greu pe care îl duc oamenii în aceste locuri favorizează depopularea lor accelerată, tinerii alegând drumul oraşelor în căutarea norocului. Bătând în alergare drumurile desfundate şi păşunile abia înverzite, în simfonia behăitului turmelor de oi şi lătratului câinilor la margini de păduri, vorbele lui Lucian Blaga („Veşnicia s-a născut la sat“) sunt parcă mai uşor de înţeles.
 |
| Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai |
Peisajul acesta de excepţie m-a condus până aproape de intrarea în Sighişoara, iar pe măsură ce casele, mai întâi stinghere, iar apoi grupate tot mai compact, făceau treptat trecerea din lumea pastorală în forfota oraşului, în minte îmi încolţea un gând care îmi făcea tot mai mult cu ochiul. Aruncând o privire asupra GPS-ului pe care îl port la cingătoare atunci când colind pădurile, am văzut că trecusem uşor de 30 de km. Cum ar fi dacă nu m-aş opri în faţa casei, ci aş continua să alerg un maraton? Am făcut iute un scurt check-up: picioarele OK, psihicul OK, stare generală OK, numai cu păpica nu stăteam bine. De când plecasem de dimineaţă nu băgasem la ghiozdănel decât 2 mere şi o portocală. Dar dacă făceam un scurt refill, nu erau motive să nu transform alergarea pastorală într-un maraton medieval, că doar ce are Sighişoara mai frumos de oferit decât cetatea medievală? Prin urmare, în faţa casei am făcut o scurtă oprire la boxe, am pescuit două mere, iar trecând prin faţa unei covrigării, am suplimentat cu doi covrigi şi am urcat apoi uşurel în cetatea Sighişoarei, singura cetate medievală locuită din Europa.
 |
| Orologiul sună în turn la cetate La poarta cetăţii oare cine bate? |
Turnul cu ceas îmi saluta intrarea în cetate, bătând conştiincios ora, sub privirile figurinelor din turn ce tocmai prindeau viaţă. Începută sub asemenea auspicii, ultima parte a alergării a continuat pe străduţele pietruite ale cetăţii, pe sub ferestrele caselor medievale, mai toate monumente istorice, în mare parte renovate, cu pereţii zugrăviţi în culori vii, numai bune de încântat ochiul turistului rătăcit în epoca medievală. Eu alergam, mă opream să mă zgâiesc la pereţi, ferestre, ziduri şi turnuri, apoi o luam iar din loc, prin labirintul de străduţe pe care răsuna domol lipăitul sandalelor. A urmat apoi un urcuş pe scara acoperită ce duce spre Şcoala din Deal, scară construită la mijlocul veacului al XVII-lea şi alcătuită iniţial din 300 de trepte. Nu am stat să le număr, dar ajuns în capătul scării am stat să-mi trag puţin suflul, în acordurile ghitarelor mânuite de doi menestreli ai zilelor noastre, postaţi strategic la cap de scară precum vameşii la cap de pod.
 |
| Strada Tâmplarilor |
A urmat apoi partea inedită a acestui periplu în alergare prin trecutul medieval, o alergare pe un traseu pe cât de neobişnuit, pe atât de plăcut – cimitirul evanghelic învecinat cu Biserica din Deal. Acest cimitir nu este nici pe departe un loc macabru, în care să alergi hăituit de stafii, ci un veritabil monument istoric, cu pietre funerare ce merg până în veacul al XIX-lea, împrumutând ceva din savoarea unei grădini botanice, aleile fiind străjuite de fagi bătrâni cu trunchiuri groase şi conifere ce săgetează cerul. Mai că nu îţi vine să crezi că te afli într-un cimitir, poate şi din cauză că pietrele funerare evanghelice sunt în mare parte blocuri verticale de piatră, sobre, lipsite de cruci. Îmi aduc aminte că mai toate cimitirele saşilor pe care le-am văzut până acum nici nu sunt numite cimitire, ci plăcuţele de la intrare avertizează asupra unui „Ort de Ruhe“ (loc de odihnă).
 |
| Cimitirul evanghelic din cetate |
Prin urmare nu am fost surprins că după mai multe urcuşuri şi coborâşuri între terasele acestui loc de odihnă, evident odihnă activă pentru mine, deşi mă apropiam de kilometrul 40, mă simţeam într-o formă excelentă şi coboram din cetate cu pas uşor şi apoi mă angajam pe ultima urcare spre casă, unde aveam să am parte de o primire triumfală din partea fetelor, Flavia şi Sabina, în vârstă de 4 şi 2 ani, ieşite să mă întâmpine pe biciclete.
 |
| Galeria |
