luni, 19 august 2013

Maraton Saxon, editia 2, 17.08.2013




Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Asta cam aşa e, numai că asemenea proverbe nu se potrivesc în propoziţie, atunci când vorbim de alergări pe meleaguri săsești. Pentru că mie îmi place ceea ce le-am făcut şi altora. De fapt nu le-am făcut nimic, dar le-am dat ocazia să vină să alergăm împreună prin satele săseşti din zona Sighişoarei, în inima Transilvaniei rurale, un adevărat coctail de peisaje, tradiţii şi istorie.

La fel ca Ultra Dacicus, Maratonul Saxon a fost tot o alergare care iese din tiparul binecunoscut al maratoanelor cu cronometre, cipuri, mese de alimentare şi arbitri. Singurul arbitru a fost cel al bunului simţ, care ne-a dat voie să alergăm după pofta inimii şi a picioarelor, să mergem, să facem pauze la discreţie, să tragem în chip locurile întâlnite şi, de ce nu, să ne înfigem de mai multe ori degetele în punctele de alimentare, întruchipate de frumuseţe de tufe cu mure de toate căprăriile, de la mici şi acrişoare până la mari şi coapte, însă toate având în coadă un epitet aflat la el acasă pe aceste cărări: 100% bio.

În dimineaţa zilei de 17 august cinci persoane ne îmbarcam în Sighişoara în două maşini, pentru a ne regrupa ceva mai târziu în Biertan, în faţa celei mai straşnice biserici fortificate a saşilor, înconjurată de turnuri şi ziduri de apărare, martoră a istoriei de circa 800 de ani a saşilor pe aceste meleaguri, înainte ca aceştia să ia calea Germaniei spre sfârşitul secolului trecut.

Biertan a fost punctul de plecare al maratonului nostru ce avea să ne poarte printr-o salbă de sate săseşti, ascunse între dealuri şi păduri, pe drumuri de căruţe, prin fânaţe şi pe poteci de pădure până la umbra Turnului cu Ceas din cetatea medievală a Sighişoarei. 

Plecat-am nouă din Vaslui ... glăsuia Alecsandri vorbind de Peneş Curcanul. Noi am dat la schimb Vasluiul cu Biertanul, aşa că am putea reformula: Plecat-am cinci de la Biertan. Aşa că aveam loc destul să ne lăfăim în poza de grup care avea să marcheze începutul aventurii saxone.


Primii kilometri ne-au dus uşurel pe asfalt până în satul învecinat, Copşa Mare şi prima biserică fortificată. Invaziile tătarilor şi apoi ale turcilor au determinat comunităţile săseşti să găsească soluţii pentru a se pune la adăpost de cetele belicoase ale invadatorilor. Cea mai eficientă soluţie a fost transformarea bisericilor în construcţii fortificate. Aşa se face că bisericile au fost transformate în minicetăţi dotate cu toate cele trebuincioase pentru a rezista unor asedii prelungite. La primele semne de pericol populaţia se retrăgea în interiorul bisericii, în turnului căreia fiecare familie îşi păstra provizii de slănină pentru astfel de zile negre, iar de pe zidurile şi turnurile fortificaţiei începea apărarea sau poate chiar negocierea de pe poziţii avantajoase cu trupele puse pe jaf, care probabil renunţau la asedii anevoioase ce le-ar fi adus cu siguranţă pierderi umane.

Deşi vremurile cu pricina au trecut de mult, se prea poate ca trupa noastră de alergăreţi să fi fost confundată cu o trupă de călăreţi, căci ajunşi la poarta bisericii am găsit-o ferecată din interior. Aşa că, în ciuda intenţiilor noastre paşnice de turişti, ne-am mulţumit cu poze din afară şi am luat-o la pas pe un drum de căruţă spre Nou Săsesc. Nu ştiu dacă pe vremuri tătarii sau turcii asediatori erau amatori de fructe de pădure, cert este că noi am găsit tufele intacte şi la primul semnal de cercetaş al soţiei ne-am înfipt degetele în boabele ce creşteau la discreţie pe marginea drumului.


Am fi gustat noi mai pe îndelete, dar mai aveam de mâncat câteva pite până la Sighişoara, aşa că nu am zăbovit prea mult în tufe şi ne-am văzut de drum, descălecând după alţi câţiva kilometri în Nou Săsesc. Dacă ar fi să dau note satelor prin care am trecut, premiul întâi ar merge fără discuţie în Nou Săsesc. Nou atât după nume, cât şi după înfăţişare, cu case renovate, zugrăvite în culori vesele, de parcă saşii nu ar fi luat nicicând calea Germaniei. Întrezărind trăsături saxone pe chipurile unui cuplu ce ieşea cu găleţile din curte, am intrat iute în vorbă şi bănuielile mi-au fost confirmate. Cei doi erau saşi, care se întorceau an de an din Germania, la fel ca aproape tot satul, în locurile în care crescuseră. Foarte joviali şi primitori cei doi, ne-au invitat să venim a doua zi să participăm la slujba de duminică şi ne-au îndrumat spre bisericuţa satului. Până sus la bisericuţă aveam să gustăm însă un pic din spiritul de glumă al unei bunicuţe săsoaice care ne-a încurajat în germană: „Schnell, schnell“, aidoma copiilor care strigă „unu doi, unu doi“ când te văd alergând în oraş pe străzi. Prin urmare, aşa încurajare neaşteptată din partea senectuţii saxone a stârnit râsetele noastre unanime, că doar aşa suporteriţă nu vezi pe toate gardurile.

   
Bisericuţa de pe deal era mândră, albă şi renovată ca tot satul. Aşa că şi noi ne-am „renovat“ rezervele de apă la o fântână din centrul satului şi am plecat spre Mălâncrav, nu înainte de a traversa nişte fâneţe necosite de ţi-era mai mare dragul să alergi la vale pe drumul de iarbă. La Mălâncrav din nou pauză, de data aceasta la umbra conacului familiei Apafi, restaurat de fundaţia Mihai Eminescu patronată de prinţul Charles. După cum aveam să aflăm de la sasul care avea grijă de depozitul cu suc de mere marca Mălâncrav, produs de aceeaşi fundaţie a prinţului, măria sa vine în fiecare an la Mălâncrav şi stă câteva săptămâni. Anul acesta fusese deja în mai, dar nu băuse toată licoarea de mere, aşa că am cumpărat şi noi şi am băut. Zău aşa, pentru mine e mai bun sucul de mere ca orice energizant la plic.
 


Om fi fost noi energizaţi, dar acelaşi lucru se putea spune şi despre roiul de turişti străini care se învârteau la conacul Apafi şi în biserica evanghelică a saşilor. Ajungi în Mălâncrav de peste dealuri, într-un sat necunoscut multora dintre români şi realizezi că locaţia este mai populară între străini decât la noi acasă. Şi nu datorită mirajului Dracula, ci datorită draculiciului englez, prinţului britanic care restaurează case şi tradiţii, duce în lume vorba despre locuri cu o faună şi floră pe care occidentul le-a pierdut şi încurajează şi ajută localnicii să-şi păstreze identitatea în faţa tăvălugului lumii moderne.

Lăsând Mălâncravul în urmă am câştigat repede în înălţime ajungând pe dealul învecinat, la capătul pădurii străbătute de o autostradă. Autostrada H, care şerpuia prin pădurea de foioase spre Criş. Nu vă speriaţi! Drumarii nu au ajuns să croiască autostradă printr-un sit Natura 2000, ci este vorba despre un simplu drum de pădure, lat şi bine conturat, litera H marcând faptul că este vorba despre limita unei unităţi de producţie silvică. Oricât ne-am străduit, nu am dat de urmele Scufiţei Roşii rătăcite prin pădure, nici măcar pe lup nu l-am întâlnit aşa că am coborât după câţiva kilometri în satul Criş, abătându-ne paşii pe la impunătorul castel al familiei de nobili Bethlen. Mai multe informaţii şi poze pot fi găsite aici http://art-historia.blogspot.ro/2011/03/castelul-de-la-cris-mures.html



După preumblarea prin pivniţa şi încăperile castelului mie îmi ardea gâtlejul după o bere. Dacă neamţului îi şade bine cu berea, de ce nu ne-ar sta şi nouă? Aşa că am servit un Ciuc, numai unul şi mă duc. Şi duşi am fost spre satul Stejăreni. Dacă Nou Săsesc a fost pe primul loc în preferinţele mele, Stejăreni a urcat pe locul doi. Sat fain Stejăreniul, şi pe aici se întorc saşii vara şi îşi repară casele. Uliţă lată, ce-i drept recent canalizată, însă înainte de toate linişte şi pace. Toată salba aceasta de sate prin care am trecut este situată la circa 9-10 kilometri depărtare de şoseaua principală între Sighişoara şi Mediaş, aşa că vânzoleala specifică drumurilor naţionale nu se regăseşte aici. Un câine latră, o oaie behăie. Adevărată terapie de linişte, mai ales dacă ieşi în hotarele satelor. Noi am ieşit în hotarul Stejărenilor pentru un ultim hop, o urcare pieptiş în pădure şi apoi ne-am tot alergat picioarele pe un drum forestier, cam prea pietruit pentru gusturile noastre de alergători, dar care ne-a scos drept în mijlocul rezervaţiei de stejari seculari de pe platoul Breite.


Ne cam apropiam de sfârşitul maratonului saxon, iar tehnologia îşi dăduse între timp obştescul sfârşit. Bateria GPS-ului lui Adrian murise la datorie. GPS-ul meu de navigaţie outdoor dăduse la un moment dat un rateu, încât acum arăta cu câteva zeci de kilometri în plus, dar cu siguranţă ne apropiam de 40 de kilometri. Au mai urmat câţiva kilometri în care am coborât de pe Breite şi am mărşăluit prin Sighişoara apropiindu-ne de intrarea pe sub Turnul cu Ceas în cetatea medievală a Sighişoarei. Orologiul sună şase jumătate, la poartă-n cetate oare cine bate? Totuşi, nu a fost nevoie să batem, nu de alta, dar turnul nu mai are poartă, lăsând să curgă nestingherit şuvoiul de turişti ce urcă în cetate. Aşa că ne-am amestecat şi noi în valul de turişti, am imortalizat momentul şi am tras linie la capătul unui maraton saxon ce a avut de toate: alergare, cultură, peisaje şi impresii numai bune de pus în lada cu amintiri.


Maratonul Medieval Sighisoara, editia 2, 29.07.2013




Eu când vreau să fluier, fluier. Sau, mai pe graiul alergătorilor,  eu când vreau să alerg, alerg. Asta îmi propusesem pe ultima duminică din iulie. Să ies din Sighişoara la o alergare, ia acolo vreo 15-20 de kilometri, cât să ies din oraş şi să caut un drum de legătură prin pădure către Apold.

Prin urmare, pe la ora zece mi-am luat cele trebuincioase, dar mai ales apă şi am luat drumul spre Platoul Breite, rezervaţia de stejari seculari. Soarele urcase deja binişor pe cer şi arunca cu jăratec spre capul meu, deşi încă nici nu ieşisem din oraş. Cum prevederea este mama înţelepciunii, la primul magazin ieşit în cale am mai luat un litru de apă la mine, pe lângă cele 3 sticle de jumătate pe care am obiceiul să le am asupra mea la alergările offroad.

Sus pe Breite linişte şi pace, numai bună pentru stejarii ce îşi odihneau bătrâneţile seculare. După gâfâiala de pe urcare, m-am tras la umbra unui stejar, am dat pe gât o sticlă şi i-am făcut probabil poftă bietului stejar căruia cred că i se uscase şi lui gâtlejul înfruntând solitar arşiţa amiezii.

Eu în schimb am intrat repejor în pădure şi am continuat să alerg pe drumul forestier până ce, după mai mulţi kilometri, am dat de drumul cu pricina pe care îl căutam şi care ducea pe culmea pădurii până colo spre Apold. Mai fusesem eu pe celălalt capăt al drumului, aşa că am stat şi am cugetat, dacă să continui sau să mă întorc acasă. Apă aveam, mâncare aveam: două mere, o piersică şi ceva pâinică cu brânză, întrucât am învăţat că la alergările la Sighişoara există întotdeauna şansa de a le prelungi pe nepusă masă, aşa că am hotărât să continui prin pădure spre Apold şi să mă întorc pe alte cărări înapoi în Sighişoara.

Zis şi făcut. Soarele urcase între timp şi mai sus pe cer, dar eu nu mai aveam treabă cu arşiţa, că doar la umbra pădurii era răcoare. Numai gâzele îmi puseseră gând rău. În jurul meu roiau ţânţărei de pădure, ceva neamuri cu Dracula, întrucât păreau flămânzi de sânge de alergător şi îmi bâzâiau pe la urechi, încercând să mă pişte dacă mă opream din loc. Aşa că preferam să rămân în mişcare, ca să nu le dau răgaz să îşi încerce talentele de vampiri asupra mea.

Tot înainte vrednici pionieri. Tot înainte prin inima pădurii până când nişte marcaje făcute cu ani în urmă de o asociaţie mi-au arătat că trebuie să mă abat din drum la stânga spre Apold. Mai fusesem eu pe acolo cu câteva săptămâni înainte şi ştiam că la ieşirea din pădure aveam să trec pe lângă o fermă păzită de o trupă serioasă de dulăi. De fiecare dată mă furişasem pe lângă fermă fără să mă simtă balaurii şi speram să îmi iasă pasenţa şi de data aceasta. Preventiv, cum în jur nu zăream decât uscături ce ar fi cedat la prima confruntare, mi-am rupt dintr-un fag o creangă verde, aruncând vina în cârca lui Coşbuc. Că doar el a zis: De rupi din codru o rămurea, ce-i pasă codrului de ea! Mie însă zău că îmi păsa să îmi apăr pielea. Numai că socoteala ... din codru nu se potriveşte cu cea ... de la fermă.

Nici bine nu am ieşit din pădure, că am zărit în spate pe un drum secundar un tractoraş cu o remorcuţă cu lemne coborând din pădure şi îndreptându-se spre fermă. Iar în faţa tractoraşului o avangardă formată din trei dulăi ce s-au repezit pe urmele mele, rânjind pofticios la gambele mele de alergător. Era clar că dulăii aveau să ajungă la mine înaintea tractorului, aşa că muncitorii din remorcuţă mi-au strigat să vorbesc cu câinii, să nu mă dau la ei, că mă muşcă.  Bine punctat, pentru că băţul pe care îl agitam preventiv în aer nu părea să-i oprească din asalt. Cu câinii de oraş/sat o mişcare ce simulează ridicarea unei pietre are efecte magice. Câinii din hotar funcţionează însă după alte legi canine, aşa că impresia artistică nu ţine. Am dat urmare sfatului şi am început să-mi exersez arta de orator, vociferând la dulăii ce scurtau vizibil distanţa ce ne despărţea. Să vezi magie. Vorba dulce mult aduce. Ei bine, nu a fost ea chiar dulce, ci mai mult strigată, dar iată că balaurii s-au oprit, după ce m-au înconjurat strategic. Între timp tractoraşul s-a apropiat şi băieţii mi-au făcut semn să urc pe lemne în siguranţă.

Aşa că am scăpat necapsat, iar după ce am coborât din remorcă câinii păreau a fi uitat cu totul întâlnirea noastră mai puţin amicală. Eu mi-am văzut de alergare, am intrat în Apold şi am făcut haltă la crepla satului. Apă bună, rece, numai bună de potolit setea într-o zi fierbinte de iulie. Plecasem din Sighişoara de peste 23 de kilometri.

După ce am lichidat ultimul măr şi ultimele rămăşiţe de pâine, am ieşit din sat şi am luat-o pieptiş printr-o livadă de meri pentru a urca în pădurea ce trebuia să mă poarte preţ de kilometri întregi spre Sighişoara. Ajuns sus pe culme, am dat din nou la schimb pasul de urcător cu pasul de alergător şi am început să alerg spre Sighişoara pe drumul de pădure, pe ultima parte a traseului.

Ei, nu chiar ultima, pentru că am ajuns în Sighişoara după vreo 37 km parcurşi în total şi mi-am zis că ar fi şi păcat să nu mai adaug câţiva kilometri pentru un maraton, dacă tot am parcurs atâta distanţă. În Sighişoara se desfăşura în acel weekend festivalul medieval. Aşa că unde să mă îndrept dacă nu spre cetatea medievală? Încă de sus din pădure se auzeau tobe şi ritmuri medievale, picioarele mele erau prăfuite, aşa că eram pregătit să îmi fac intrarea în cetate precum pelerinii de altă dată, din lumea lui Ivanhoe. Am urcat pe sub Turnul cu Ceas într-o baie de mulţime, iar planurile mele de a alerga din nou pe uliţele cetăţii, ca la celălalt maraton medieval alergat în primăvară, păreau a se nărui. Prea multă vânzoleală în jur!


 

 


Chiar lângă turn mulţimea aclama şi se auzeau strigăte şi săbii ciocnite. O trupă străină de reenactment prezenta spectatorilor lupte de cavaleri. Pe mine mă atrăgea mai degrabă ceaunul pus la foc de lemne, din care răzbăteau miresme ce îmi aduceau aminte că îmi lăsasem prin pădurile Sighişoarei energie ce se cerea a fi înlocuită. Aşa că am dat la schimb gologanii pe o farfurie de gulaş cu fasole şi un ardei iute. Bun, tare bun! Mergea şi o turtiţă dulce aşa că nu am ezitat să îi imit pe Hänsel şi Gretel, cu o turtiţă rumenită, nici prea uscată, nici prea pufoasă, aşa cum îi şade bine unei turtiţe. No fain aşa! Alergarea mi-a mers bine. Mâncarea așijderea. Am mai dat o raită pe străduţele lăturalnice, pentru a evita hărmălaia din zona tarabelor comercianţilor, am alergat pe uliţa mea preferată, Strada Tâmplarilor, am salutat bătrânele turnuri de apărare, am ascultat puţină muzică ciupită pe corzi de un cvartet de menestreli ai zilelor noastre şi am coborât într-un final spre casă după ce parcursesem 43 de kilometri, un nou maraton născut ad-hoc prin pădurile Sighişoarei.