Maratonul Medieval Sighisoara, editia 2, 29.07.2013

Eu când vreau să fluier, fluier. Sau, mai pe graiul alergătorilor,  eu când vreau să alerg, alerg. Asta îmi propusesem pe ultima duminică din iulie. Să ies din Sighişoara la o alergare, ia acolo vreo 15-20 de kilometri, cât să ies din oraş şi să caut un drum de legătură prin pădure către Apold.

Prin urmare, pe la ora zece mi-am luat cele trebuincioase, dar mai ales apă şi am luat drumul spre Platoul Breite, rezervaţia de stejari seculari. Soarele urcase deja binişor pe cer şi arunca cu jăratec spre capul meu, deşi încă nici nu ieşisem din oraş. Cum prevederea este mama înţelepciunii, la primul magazin ieşit în cale am mai luat un litru de apă la mine, pe lângă cele 3 sticle de jumătate pe care am obiceiul să le am asupra mea la alergările offroad.

Sus pe Breite linişte şi pace, numai bună pentru stejarii ce îşi odihneau bătrâneţile seculare. După gâfâiala de pe urcare, m-am tras la umbra unui stejar, am dat pe gât o sticlă şi i-am făcut probabil poftă bietului stejar căruia cred că i se uscase şi lui gâtlejul înfruntând solitar arşiţa amiezii.

Eu în schimb am intrat repejor în pădure şi am continuat să alerg pe drumul forestier până ce, după mai mulţi kilometri, am dat de drumul cu pricina pe care îl căutam şi care ducea pe culmea pădurii până colo spre Apold. Mai fusesem eu pe celălalt capăt al drumului, aşa că am stat şi am cugetat, dacă să continui sau să mă întorc acasă. Apă aveam, mâncare aveam: două mere, o piersică şi ceva pâinică cu brânză, întrucât am învăţat că la alergările la Sighişoara există întotdeauna şansa de a le prelungi pe nepusă masă, aşa că am hotărât să continui prin pădure spre Apold şi să mă întorc pe alte cărări înapoi în Sighişoara.

Zis şi făcut. Soarele urcase între timp şi mai sus pe cer, dar eu nu mai aveam treabă cu arşiţa, că doar la umbra pădurii era răcoare. Numai gâzele îmi puseseră gând rău. În jurul meu roiau ţânţărei de pădure, ceva neamuri cu Dracula, întrucât păreau flămânzi de sânge de alergător şi îmi bâzâiau pe la urechi, încercând să mă pişte dacă mă opream din loc. Aşa că preferam să rămân în mişcare, ca să nu le dau răgaz să îşi încerce talentele de vampiri asupra mea.

Tot înainte vrednici pionieri. Tot înainte prin inima pădurii până când nişte marcaje făcute cu ani în urmă de o asociaţie mi-au arătat că trebuie să mă abat din drum la stânga spre Apold. Mai fusesem eu pe acolo cu câteva săptămâni înainte şi ştiam că la ieşirea din pădure aveam să trec pe lângă o fermă păzită de o trupă serioasă de dulăi. De fiecare dată mă furişasem pe lângă fermă fără să mă simtă balaurii şi speram să îmi iasă pasenţa şi de data aceasta. Preventiv, cum în jur nu zăream decât uscături ce ar fi cedat la prima confruntare, mi-am rupt dintr-un fag o creangă verde, aruncând vina în cârca lui Coşbuc. Că doar el a zis: De rupi din codru o rămurea, ce-i pasă codrului de ea! Mie însă zău că îmi păsa să îmi apăr pielea. Numai că socoteala ... din codru nu se potriveşte cu cea ... de la fermă.

Nici bine nu am ieşit din pădure, că am zărit în spate pe un drum secundar un tractoraş cu o remorcuţă cu lemne coborând din pădure şi îndreptându-se spre fermă. Iar în faţa tractoraşului o avangardă formată din trei dulăi ce s-au repezit pe urmele mele, rânjind pofticios la gambele mele de alergător. Era clar că dulăii aveau să ajungă la mine înaintea tractorului, aşa că muncitorii din remorcuţă mi-au strigat să vorbesc cu câinii, să nu mă dau la ei, că mă muşcă.  Bine punctat, pentru că băţul pe care îl agitam preventiv în aer nu părea să-i oprească din asalt. Cu câinii de oraş/sat o mişcare ce simulează ridicarea unei pietre are efecte magice. Câinii din hotar funcţionează însă după alte legi canine, aşa că impresia artistică nu ţine. Am dat urmare sfatului şi am început să-mi exersez arta de orator, vociferând la dulăii ce scurtau vizibil distanţa ce ne despărţea. Să vezi magie. Vorba dulce mult aduce. Ei bine, nu a fost ea chiar dulce, ci mai mult strigată, dar iată că balaurii s-au oprit, după ce m-au înconjurat strategic. Între timp tractoraşul s-a apropiat şi băieţii mi-au făcut semn să urc pe lemne în siguranţă.

Aşa că am scăpat necapsat, iar după ce am coborât din remorcă câinii păreau a fi uitat cu totul întâlnirea noastră mai puţin amicală. Eu mi-am văzut de alergare, am intrat în Apold şi am făcut haltă la crepla satului. Apă bună, rece, numai bună de potolit setea într-o zi fierbinte de iulie. Plecasem din Sighişoara de peste 23 de kilometri.

După ce am lichidat ultimul măr şi ultimele rămăşiţe de pâine, am ieşit din sat şi am luat-o pieptiş printr-o livadă de meri pentru a urca în pădurea ce trebuia să mă poarte preţ de kilometri întregi spre Sighişoara. Ajuns sus pe culme, am dat din nou la schimb pasul de urcător cu pasul de alergător şi am început să alerg spre Sighişoara pe drumul de pădure, pe ultima parte a traseului.

Ei, nu chiar ultima, pentru că am ajuns în Sighişoara după vreo 37 km parcurşi în total şi mi-am zis că ar fi şi păcat să nu mai adaug câţiva kilometri pentru un maraton, dacă tot am parcurs atâta distanţă. În Sighişoara se desfăşura în acel weekend festivalul medieval. Aşa că unde să mă îndrept dacă nu spre cetatea medievală? Încă de sus din pădure se auzeau tobe şi ritmuri medievale, picioarele mele erau prăfuite, aşa că eram pregătit să îmi fac intrarea în cetate precum pelerinii de altă dată, din lumea lui Ivanhoe. Am urcat pe sub Turnul cu Ceas într-o baie de mulţime, iar planurile mele de a alerga din nou pe uliţele cetăţii, ca la celălalt maraton medieval alergat în primăvară, păreau a se nărui. Prea multă vânzoleală în jur!

 

 

Chiar lângă turn mulţimea aclama şi se auzeau strigăte şi săbii ciocnite. O trupă străină de reenactment prezenta spectatorilor lupte de cavaleri. Pe mine mă atrăgea mai degrabă ceaunul pus la foc de lemne, din care răzbăteau miresme ce îmi aduceau aminte că îmi lăsasem prin pădurile Sighişoarei energie ce se cerea a fi înlocuită. Aşa că am dat la schimb gologanii pe o farfurie de gulaş cu fasole şi un ardei iute. Bun, tare bun! Mergea şi o turtiţă dulce aşa că nu am ezitat să îi imit pe Hänsel şi Gretel, cu o turtiţă rumenită, nici prea uscată, nici prea pufoasă, aşa cum îi şade bine unei turtiţe. No fain aşa! Alergarea mi-a mers bine. Mâncarea așijderea. Am mai dat o raită pe străduţele lăturalnice, pentru a evita hărmălaia din zona tarabelor comercianţilor, am alergat pe uliţa mea preferată, Strada Tâmplarilor, am salutat bătrânele turnuri de apărare, am ascultat puţină muzică ciupită pe corzi de un cvartet de menestreli ai zilelor noastre şi am coborât într-un final spre casă după ce parcursesem 43 de kilometri, un nou maraton născut ad-hoc prin pădurile Sighişoarei.

Maraton Saxon, editia 1, 23.06.2013

La câte oferte de alergare există acum în bazarul competiţional din România, ai zice că poţi găsi câte ceva pentru toate gusturile. Dar, ca să-l cităm pe Galileo, haide să adăugăm un „şi totuşi“. Şi totuşi nu am găsit pe harta alergărilor un anume colţişor din Transilvania după care se dau în vânt mai cu seamă turiştii străini care se abat prin zonă. Până şi prinţul Charles, fruncea Britaniei, care, lipsit fiind de grijile tronului, a avut timp să se plimbe prin toată lumea, a ajuns să se îndrăgostească de această zonă, în care a descoperit un ecosistem dispărut de ceva vreme din peisajul occidental şi mai cu seamă sate cu o amprentă culturală unică şi o istorie de circa 800 de ani.

Este vorba despre o zonă situată la sud de Sighişoara, o părticică a Transilvaniei ce îmbină delicat secolele de istorie cu splendoarea naturii aflată la ea acasă: dealuri împădurite străbătute de văi, în care se ascund sate întemeiate cu sute de ani în urmă de saşi, renumite pentru bisericile fortificate ridicate de aproape fiecare comunitate rurală. Aceste biserici au servit ca lăcaşe de cult şi totodată locuri de refugiu pentru săteni în faţa invadatorilor ce şi-au cătat de lucru prin acest colţ al Europei. Vremurile respective au trecut, dar comunităţile de saşi gospodari au continuat să întreţină de-a lungul secolelor aceste capodopere de arhitectură rurală, unele din ele ajungând în prezent la loc de cinste în lada de zestre a lumii, patrimoniul cultural mondial Unesco. Contextul politic din a doua jumătate a secolului trecut a făcut ca în câţiva ani marea majoritate a saşilor să emigreze în Germania, astfel că, în prezent, puţinii saşi rămaşi la vetre nu mai cântă în satele întemeiate de ei decât vioara a treia, după români şi romales. Fundaţii precum Mihai Eminescu Trust, sub patronajul prinţului „Şarli“, încearcă să deschidă ochii localnicilor asupra bogăţiei culturale aflate chiar sub nasul lor, încurajându-i să nu-şi abandoneze tradiţiile, constant asaltate de tăvălugul civilizaţiei moderne.

Pentru a ajunge în aceste locuri şi a lua pulsul vieţii rurale şi a simţi freamătul naturii ce înconjoară aceste enclave rurale, cel mai bine este să descaleci de pe caii putere ai maşinii şi să foloseşti ca mijloc de transport autopiciorul. Aşa se face că în duminica Rusaliilor, împreună cu soţia am descălecat din maşină în satul Biertan şi ne-am propus să parcurgem un traseu ce avea să ne poarte preţ de 45 km de pe o vale pe alta, prin păduri, pe fâneţe şi drumuri de căruţă până în inima Sighişoarei, o altă cunoscută perlă a civilizaţiei saxone din Ardeal.

Încă dinainte să intri în Biertan (Birthälm), privirea este acaparată de o construcţie impunătoare ce se ridică pe un deal din centrul satului, puternica biserică fortificată, înconjurată de ziduri şi turnuri de apărare, sediu timp de câteva sute de ani al episcopatului evanghelic al saşilor. După ce am tras iute în chip mândreţea de biserică, fără a intra în interiorul fortificaţiilor, întrucât programul de vizitare începea ceva mai târziu, ne-am înhăţat rucsacii şi am pornit să alergăm pe un drum comunal ce avea să ne poarte peste deal până în satul învecinat, Copşa Mare (Großkopisch). A nu se confunda Copşa Mare cu Copşa Mică cea poluatoare, de lângă Mediaş. Vatra satului este plasată într-o splendidă locaţie, aflată la zeci de kilometri de ruinele poluatorului industrial.

Dacă până în Copşa Mare asfaltul ne-a însoţit paşii, aici s-au terminat urmele civilizatoare ale transportului rutier, iar noi am apucat-o pe un drum de pământ ce urca domol spre dealul împădurit. De fapt acest relief a fost un adevărat refren al aventurii noastre, pentru că din fiecare sat urcam până pe dealul învecinat, traversam o pădure şi apoi coboram în următoarea vale şi următorul sat. Tot un deal şi o vale, cu privelişti care mai de care mai apetisante pentru ochiul flămând al orăşeanului. La ieşirea din Copşa, ca pentru a contrazice prejudecăţile cu privire la etnia romilor, ne-am întâlnit cu doi harnici culegători, care la orele dimineţii coborau din pădure fiecare cu câte o găleată din care se iţeau la noi cireşe sălbatice. Văzând privirile iscoditoare ale soţiei, amatoare de delicatese de pădure, cel mai vârstă i-a oferit soţiei două mâini de cireşe, uite-aşa, din proprie iniţiativă, un gest total contrastant cu tabloul obişnuit, zugrăvit de ştirile despre gitanii cu paşaport de România, pripăşiţi pe meleaguri italieneşti şi franţuzeşti.

Sus în dealul Copşei am hotărât că este cazul să ne delectăm cu un masaj, aşa că ne-am descălţat amândoi sandalele şi am început să coborâm pe drumul înierbat alergând în dulcele stil al lui Zaharia Stancu: Desculţ. La fel de dulci au fost şi cireşele savurate pe o băncuţă răsărită ca de nicăieri în mijlocul unei fâneţe, parcă pusă acolo cu un scop anume, pentru hodina drumeţului.

După un scurt intermezzo pe un traseu ocolitor, întrucât pârâul ce ne baricada drumul era bine străjuit de gărzile regale ale spinilor şi urzicilor, am revenit pe traseul nostru mioritic, bătut de turmele de oi, uşor de recunoscut după „bomboanele“ presărate în cale şi am încălecat apoi dealul de cuviinţă pentru a cobori în Noul Săsesc (Neudorf).

Nu ştiu cât de nou să fie Noul, dar cu siguranţă casele săseşti aliniate ca la paradă pe flancurile uliţei satului par a ascunde în ele multe poveşti din lumea saşilor de altădată. Şi tocmai când ne întrebam câţi saşi s-or mai afla în spatele porţilor, am fost apelaţi în germană de două bunicuţe săsoaice care au citit în înfăţişarea noastră de turişti în sandale ceva reminiscenţe saxone. Deşi ochiul le-a înşelat, iar noi nu le-am putut oferi ocazia unei conversaţii în săseşte, am pălăvrăgit puţin cu ele în germană, iar bunicuţele au făcut nişte ochi mari cât cepele când au auzit că aveam de gând să ajungem în aceeaşi zi în Sighişoara, pe jos.

Aşa că nu ne-am întins prea mult la poveşti, asta deoarece călătorului îi şade bine cu drumul, iar noi mai aveam de străbătut încă destui kilometri peste dealuri şi păduri, până să ne ştim acasă. A urmat însă cea mai frumoasă parte a întregului traseu. Când zic frumoasă mă gândesc la ieşirea din pădurea de deasupra satului şi traversarea spre Mălâncrav (Malmkrog), pe un drum de iarbă tăiat de căruţe prin fâneţe necosite, mirosind a flori de câmp, cu o generoasă belvedere spre valea aflată la picioarele noastre.

După un scurt urcuş drumul ne-a scos deasupra Mălâncravului, taman în livezile de mere ale prinţului Charles, care şi-a făcut aici în urmă cu câţiva ani o făbricuţă de suc ecologic. Nu tu conservanţi, nu tu aditivi, nu tu arome, nu tu amestec de concentrat şi aqua chioara, ci doar sucul obţinut prin stoarcerea merelor, însă pasteurizat pentru a putea gâdila papilele de-a lungul întregului an. Ştiam sucul din urmă cu câţiva ani, aşa că l-am căutat pe paznic, am cumpărat patru sticloanţe şi ne-am hidratat şi energizat cu suc de mere şi suc de pere în grădina Conacului Apafi, restaurat de aceeaşi fundaţie neobosită a prinţului.

De la Mălâncrav a urmat cea mai lungă bucată spre satul Criş (Kreisch). Atunci când desenasem traseul pe Google Earth, alesesem o variantă care ocolea pădurea Crişului, tocmai pentru a merge pe drumuri mai sigure şi a evita terra incognita, labirintul de poteci numai de localnici ştiute. Însă am avut surpriza de a găsi la intrarea în pădure un traseu marcat, drept este că fără nicio tăbliţă explicatoare. Întrucât mai zărisem marcaje sporadice similare şi între celelalte sate, la iniţiativa soţiei, căreia îi surâdea un traseu prin umbra pădurii, mai ales că soarele urcase sus în înaltul cerului, am hotărât să nu mai ocolim pădurea ci să o luăm de-a dreptul prin pădure, în speranţa că marcajul ne va scoate spre Criş. Mulţumită instinctului de aventurier al soţiei am avut parte de cea mai frumoasă bucată de pădure. Un drum de pădure, care şerpuia apetisant pe lângă un zmeuriş şi ciuperci neculese de Scufiţa Roşie, ne-a scos după câţiva kilometri undeva deasupra Crişului, taman într-o poiană largă în care tocmai avea loc un concert de muzică clasică. Nu pentru două viori, ci pentru mii de viori mânuite de cosaşi, menestrelii fâneţelor ce ne gâdilau atât de plăcut urechile.

După mai multe sute de metri parcurşi prin ateneul naturii, am părăsit sala de concerte în aer liber şi am ieşit prin pădure chiar la marginea Crişului. Cu urechile deja culturalizate de arcuşul cosaşilor, am zis că nu ar strica să ne îngrijim şi de cele lumeşti, aşa că am descins în primul magazin întâlnit în cale. Nu ştiu dacă în manualele de hidratare pentru alergători scrie pe undeva despre virtuţile berii, dar eu unul ştiu că am dat pe gât o bere rece în plină stradă, cum s-ar zice la botul calului. Aş fi zis şi eu ca reclama de pe etichetă: Ciuc, încă una şi mă duc, dar gândul că mai erau vreo 16 km până în Sighişoara m-a îndemnat să mă abţin de la supliment şi ne-am luat iute tălpăşiţa înainte să mă răzgândesc.

Căldură mare monşer! Dar deja eram ca şi acasă. De îndată ce am tăiat dealul şi am ajuns în Stejăreni, pe vechiul nume Beşa (Peschendorf), eram aproape de casă. Mai bine zis, ieşisem din terra incognita şi intrasem pe locuri familiare. Beşa este un sătuc săsesc cuminte, fără biserică fortificată, adică cu biserică ca toate cele, dar frumos ca un tablou. Casele cu fereşti înalte, cu porţi mari, peste care nu pot escalada vizitatorii cu gânduri cleptomane şi în curtea cărora nu poate străbate ochiul curios al trecătorului, ne-au condus spre ieşirea din sat. A urmat ultimul hop, ultima urcare şi cea mai abruptă, mai întâi domol prin fâneţe şi apoi pieptiş pe deal, ajungând în drumul forestier umbrit care după câţiva kilometri ne-a scos pe un platou binecunoscut: celebra rezervaţie de stejari seculari de pe Breite. Stejari moşnegi, care au văzut multe la viaţa lor, se înalţă şi acum solitari în mijlocul platoului, în ciuda ultimului incendiu de anul trecut care le-a cam pârlit blana. Un adevărat ecosistem în miniatură, în care îşi au locul făpturile mari şi mici, deopotrivă, de la căprioare până la gâze. Vorba lui Emil Gârleanu: o lume a celor care nu cuvântă.

După această ultimă porţie de natură în compania stejarilor am părăsit platoul Breite şi am coborât în oraş apropiindu-ne de cetatea medievală a Sighişoarei, pe care însă am lăsat-o în stânga, cu vestitul ei turn cu ceas şi uliţele pietruite pe care alergasem în urmă cu aproape 2 luni maratonul medieval. Ne apropiam de casă şi aveam deja în spatele nostru o salbă de sate şi locuri care mai de care mai frumoase, vreo 45 de kilometri şi o aventură peste care se lăsa încet cortina şi care s-a transformat uşor într-o frumoasă poveste, numai bună de adormit copiii şi … alergătorii.