luni, 16 mai 2011

Un alt epilog ... un nou început

Cu mulţi ani în urmă, pe 31 decembrie 2003, în Ajunul Anului Nou, făceam primii paşi spre ceea ce avea să se transforme într-un hobby care urma apoi să îmi schimbe în totalitate viaţa. Mai exact, în dimineaţa ultimei zile a acelui an încălţam o pereche de pantofi de alergare, găsită cu greu după ce colindasem toate magazinele de sport din Deva şi ieşeam la prima mea tură de jogging de 30 de minute.

Începând din acea zi joggingul de 30 de minute a intrat în programul meu zilnic şi am continuat această formă de mişcare ani la rândul până în toamna lui 2009, când joggingul la nivel de fitness s-a transformat în antrenamente specifice, dedicate pregătirii curselor de maraton. 4 maratoane au trecut de atunci: Bucureşti, Viena, Atena şi Rotterdam şi toate au reprezentat rând pe rând îmbunătăţiri serioase ale timpilor. De la primul maraton alergat din ambiţie, fără o pregătire serioasă, dar care mi-a dat o lecţie aspră despre importanţa unei pregătiri adecvate şi pe care l-am terminat în 4 ore şi 50 de minute, până la maratonul recent din Rotterdam alergat în 3 ore şi 29 de minute. Aşadar un progres permanent care îmi oferă o satisfacţie deosebită şi o încredere mare în forţele proprii. Panta este în continuare ascendentă şi ştiu că performanţele vor putea creşte şi mai mult în anii următori.

Cu toate acestea, în ciuda viitorului promiţător care se aşterne în faţă, am decis să fac un pas mare care va însemna renunţarea la spiritul combativ şi orice dorinţă de îmbunătăţire a performanţelor actuale pe distanţa maratonului. Acest an este momentul unei schimbări care vine oarecum normal, pe fondul maturităţii sportive pe care au adus-o atâţia ani de alergare. Concret, mi-am propus să alerg în continuare maratoane dar voi face acest lucru fără a acorda atenţie timpului pe care îl voi obţine, voi alerga cursele realmente pentru plăcerea de a alerga, fără orice ambiţii de îmbunătăţire a performanţelor şi fără presiunea cronometrului care răpeşte o bună parte din frumuseţea cursei. Voi include în calendar alergări şi maratoane montane şi voi depăşi încet-încet pragul curselor de maraton de „numai” 42 de kilometri, apropiindu-mă uşor de distanţa ultramaratoanelor ce se întind pe mai multe zeci de kilometri şi nutrind speranţa ca într-un oarecare viitor, nici prea apropiat, nici prea îndepărtat, să parcurg în alergare distanţa dintre Braşov şi Sighişoara (ca. 120 de kilometri).

Iar cel mai important aspect va fi faptul că îmi propun şi sunt convins că voi reuşi să fac toate acestea într-un mod care poate părea inedit sau chiar nebunesc dar este totuşi atât de natural, prin prisma sutelor de mii de ani care au cizelat specia umană, înainte ca aceasta să construiască în jurul său ziduri de artificii tehnologice, între care riscă să rămână prizonieră a propriei evoluţii. Concret, voi renunţa treptat la pantofii de alergare în varianta lor modernă şi supertehnologizată şi voi reînvăţa să alerg cu o protecţie minimă a picioarelor, aşa cum au alergat oamenii sute de mii de ani la rândul, până când progresul tehnologic şi apoi economia agresivă de piaţă au creat pantofii moderni de alergare care s-au îndepărtat prea mult de la funcţia de bază pe care a avut-o încălţămintea de-a lungul evoluţiei umane şi anume simpla protecţie a piciorului la contactul cu diferitele soluri „neprietenoase”. Am început deja de aproximativ 5 luni procesul de reînvăţare a alergării naturale, am introdus treptat şi cu succes kilometri alergaţi cu încălţăminte minimalistă, respectiv cu sandalele huaraches, al căror model l-am împrumutat de la populaţia indigenă Tarahumara din Mexic. Feedbackul corpului de până acum este promiţător şi starea de spirit pe măsură, aşadar privesc încrezător spre viitor şi aştept cu interes primele maratoane în huaraches.

Maratonul Rotterdam - 10 aprilie 2011



Plecam spre Rotterdam pentru a alerga maratonul cu numărul 4 de la debutul în lumea maratoanelor în urmă cu 1 an şi jumătate şi aveam ca obiectiv o nouă pagină în cartea recordurilor personale, respectiv să alerg distanţa într-un timp sub 3 ore şi jumătate. Îndrăzneam să sper la această ispravă în urma pregătirilor adecvate şi atras de mirajul unui maraton internaţional cu un traseu rapid care a generat în trecut inclusiv recorduri mondiale. Şi apoi mă gândeam că alergând înconjurat de o masă de olandezi zburători, nu se putea să nu se lipească şi de mine câteva pene care să mă poarte pe aripi spre linia de finish.

Deşi olandezii nu recunosc nici în ruptul capului niscaiva relaţii îndepărtate de rudenie cu vecinii germani de peste graniţă, în ciuda unor asemănări lingvistice şi fizionomice izbitoare, trebuie subliniat faptul că talentul organizatoric specific neamurilor germanice a fost şi la Rotterdam la el acasă, traducându-se printr-o cursă pusă la punct de la start până la trecerea ultimului alergător peste linia de finish. Ca paranteză fie îngăduit a spune că la acest maraton am stat la finish pentru a privi până la capăt mii de happy-end-uri: de la alergători care terminau prinşi în ghearele crampelor musculare, dar nu doreau în ruptul capului să renunţe până la tătici care îşi ridicau în braţe copilaşii înmânaţi de mămici din tribune, pentru a trece împreună peste linia de finish. Adevărat, adevărat vă spun eu vouă, că nu a existat maratonist mai aplaudat ca ultimul alergător, care la peste 6 ore şi jumătate de la start termina cursa sub escorta şi în claxoanele motocicletelor şi maşinilor de poliţie, înşirate pe două coloane în spatele său, în semn de apreciere pentru efortul fizic şi psihic deopotrivă.

A fost impresionantă eficienţa cu care organizatorii şi-au canalizat eforturile spre aspectele cu adevărat importante care asigură succesul şi popularitatea unei curse de maraton! Pe traseu am întâlnit puncte de hidratare şi revigorare alternative, plasate exact când aveai nevoie de ele, toate deservite de voluntari dedicaţi misiunii pe care şi-o asumaseră. La fel am întâlnit din 5 în 5 km ceasuri oficiale şi puncte de control pentru înregistrarea timpilor intermediari, astfel încât fiecare alergător a găsit pe site alături de rezultat şi un grafic individualizat al cursei.

Spre surprinderea mea, la ridicarea numerelor nu am găsit, aşa cum eram obişnuit de la alte maratoane mari, o expoziţie uriaşă care să-ţi fure ochii şi să-ţi uşureze portofelul, nici o pungă de start umplută cu articole promoţionale, dar totuşi simbolice, menite să deschidă apetitul spre consum al alergătorului şi nici o mie şi una de fluturaşi pe care să fiu nevoit să-i trimit la plimbare spre primul coş de gunoi. În schimb am găsit în pungă un tricou funcţional de alergare marca Adidas iar după cursă, pe site-ul oficial, un pachet electronic gratuit ce include 5-6 poze individuale cu o rezoluţie excelentă!

Iarăşi am întâlnit spectatori mulţi, foarte mulţi şi foarte entuziaşti, pe tot traseul. Dacă organizatorii ar mai fi construit şi nişte mori de vânt care să ne facă vânt din spate cu palele lor uriaşe, cred că nici nu ar mai fi trebuit să alergăm, pentru că împreună cu uralele spectatorilor ne-ar fi purtat pe toţi pe aripi de vânt spre finish! Ce să mai zic, a fost totul o adevărată portocală mecanică care se pare că funcţionează şi la maratoane, nu numai în fotbal!

În ziua cursei mă aşezam la start cuminte şi relaxat, conştient totuşi că cei 42 km şi 195 m pe care urma să îi alerg sub un soare nemilos, în crucea zilei, vor stoarce tot sucul şi din mine, nu numai din numeroasele portocalele indigene care se agitau pe marginea traseului, fără a face economie la încurajări. Aşadar obiectiv urmărit: 3 ore şi jumătate. 3, 2, 1, se aude o lovitură de tun care marchează startul cursei şi daţi-i drumul, pe cai băieţi!

După slalomul de rigoare printre veşnicii alergători poziţionaţi într-un culoar de start nepotrivit cu tempoul lor, constatam la km 5 că alergasem prea repede printre jaloanele umane şi mă aflam la 1 minut şi ceva sub timpul intermediar planificat. Am încercat să ajustez motoraşul intern la o viteză de cca. 5 minute / km pe care intenţionam să o menţin până la capătul cursei, dar nu prea mi-a ieşit. „Vinovaţi” au fost tot suporterii. Hai fie, şi eu! Cine m-a pus să îmi personalizez tricoul cu inscripţia ROMANIA, astfel încât spectatorii să-şi poată personaliza şi ei încurajările?! Şi cum de pe margine foarte mulţi dintre ei strigau aşa de frumos „Bravo Rumania“ sau „Hagi, Hagi” (mai ales imigranţii turci microbişti) atunci când treceam prin dreptul lor, puteam eu să nu le arăt cum zburdă caprele negre de pe plaiurile valahe? Aşa că răspundeam la încurajări ridicând în semn de mulţumire braţul drept şi involuntar iuţeam pasul de defilare.


Până la jumătatea cursei se acumulase astfel un mic avans de circa 3 minute. Chiar rău nu îmi părea, pentru că ştiam că voi pierde ceva timp la fiecare staţie de alimentare, pe care intenţionam să o folosesc din plin, având în vedere căldura pe care alergam.

Cu puţin înainte de jumătatea cursei am scos din buzunar 2 turtiţe de mălai pe care le-am rumegat din galop. În cazul de faţă nu aveau rolul de energizant, pentru ca nu apucau să se digere până la finalul cursei, dar voiam să combat eficient şi fără balonări senzaţia de foame pe finalul cursei. În treacăt fie spus, nu am folosit absolut niciun gel sau vreo băutură energizantă pentru sportivi, ci doar apă. Doream să fie şi acum o performanţă în întregime a mea, nu a chimiei industriale.

Începând de la kilometrul 20 am reuşit să intru în ritmul propus şi apoi am menţinut avansul de 3 minute până la kilometrul 35. La acest punct mi-am făcut o scurtă verificare autocritică care mi-a confirmat că nu sunt obosit decât în limitele normale. Aşa că dă-i înainte, că nu mai este mult.

Cum necum, pe următorii 5 km corpul a lăsat câteva portiţe deschise prin care şi-a făcut intrarea tiptil tiptil şi coana oboseala, care bătuse la porţi închise timp de aproape 3 ore. Până la kilometrul 40 am pierdut circa 1 minut şi jumătate din avans, mai ales la kilometrul 39 şi 40, când am simţit că începe greul. Nici kilometrul 41 nu a fost mai uşor. Pe aceşti 3 kilometri s-au dat lupte crâncene pe plan psihologic. Aici au fost pentru mine Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde am apelat la tot arsenalul de arme psihologice, pentru a susţine ritmul şi mai ales pentru a nu încetini prea mult. Colac peste pupăză, din cauza respiraţiei accelerate pe fondul căldurii apăsătoare, la ultimele 2 staţii de alimentare nu am putut să beau din pahar în alergare cum făcusem până atunci, aşa că decât să vărs apa pe jos şi să îmi ardă apoi gâtlejul precum cumătrului lup la praznicul caprei cu 3 iezi, am preferat să merg câţiva paşi dar să beau ... puţin câte puţin, cum zice Stratan.

În focul luptelor de pe ultimii kilometri am renunţat să mă uit la ceas, pentru a nu adăuga o presiune suplimentară. Simţeam că sunt în grafic. Şi iată că începea kilometrul 42. Acum ori niciodată! Ce mai conta mâine oboseala de astăzi! Aşa că am scormonit adânc prin rezervele de energie adunând toate picăturile de combustibil din rezervor şi am turat motorul pentru ultima dată. Iată şi plăcuţa care marchează ultimii 200 m, 150 m şi 100 m. Pe marginea şoselei şi în tribunele amenajate în zona de finish se agită valurile spectatorilor. Mă apropii de linia de finish sau poate se apropie ea de mine?! Nici nu mai contează pentru că ... iată poarta de sosire a rămas în spatele meu! Abia acum îndrăznesc să consult cronometrul: 03 h 29 m 16 s adică nici mai mult nici mai puţin decât o nouă barieră depăşită.


Mulţumit? Mai încape vorbă? Nu mai am puterea să trag un chiot de fericire dar un zâmbet îmi străbate faţa în timp ce îmi aduc aminte de căţelul Droopy din desenele animate, a cărui bucurie interioară nu reuşea nici cum să străbată prin trăsăturile feţei veşnic serioase, şi mă îndrept uşor spre organizatori, care îmi atârnă de gât medalia câştigată, în timp ce faţa mea obosită nu trădează vocea interioară care şopteşte fericită: „I am happy!”

... şi la fel sunt şi acum, la o lună de la maraton, de câte ori privesc medalia pe care fetiţa mea de 2 ani o poartă şi acum prin casă, alergând dintr-o cameră în alta şi strigând înflăcărată: „Tata maraton!”