Cu mulţi ani în urmă, pe 31 decembrie 2003, în Ajunul Anului Nou, făceam primii paşi spre ceea ce avea să se transforme într-un hobby care urma apoi să îmi schimbe în totalitate viaţa. Mai exact, în dimineaţa ultimei zile a acelui an încălţam o pereche de pantofi de alergare, găsită cu greu după ce colindasem toate magazinele de sport din Deva şi ieşeam la prima mea tură de jogging de 30 de minute.
Începând din acea zi joggingul de 30 de minute a intrat în programul meu zilnic şi am continuat această formă de mişcare ani la rândul până în toamna lui 2009, când joggingul la nivel de fitness s-a transformat în antrenamente specifice, dedicate pregătirii curselor de maraton. 4 maratoane au trecut de atunci: Bucureşti, Viena, Atena şi Rotterdam şi toate au reprezentat rând pe rând îmbunătăţiri serioase ale timpilor. De la primul maraton alergat din ambiţie, fără o pregătire serioasă, dar care mi-a dat o lecţie aspră despre importanţa unei pregătiri adecvate şi pe care l-am terminat în 4 ore şi 50 de minute, până la maratonul recent din Rotterdam alergat în 3 ore şi 29 de minute. Aşadar un progres permanent care îmi oferă o satisfacţie deosebită şi o încredere mare în forţele proprii. Panta este în continuare ascendentă şi ştiu că performanţele vor putea creşte şi mai mult în anii următori.
Cu toate acestea, în ciuda viitorului promiţător care se aşterne în faţă, am decis să fac un pas mare care va însemna renunţarea la spiritul combativ şi orice dorinţă de îmbunătăţire a performanţelor actuale pe distanţa maratonului. Acest an este momentul unei schimbări care vine oarecum normal, pe fondul maturităţii sportive pe care au adus-o atâţia ani de alergare. Concret, mi-am propus să alerg în continuare maratoane dar voi face acest lucru fără a acorda atenţie timpului pe care îl voi obţine, voi alerga cursele realmente pentru plăcerea de a alerga, fără orice ambiţii de îmbunătăţire a performanţelor şi fără presiunea cronometrului care răpeşte o bună parte din frumuseţea cursei. Voi include în calendar alergări şi maratoane montane şi voi depăşi încet-încet pragul curselor de maraton de „numai” 42 de kilometri, apropiindu-mă uşor de distanţa ultramaratoanelor ce se întind pe mai multe zeci de kilometri şi nutrind speranţa ca într-un oarecare viitor, nici prea apropiat, nici prea îndepărtat, să parcurg în alergare distanţa dintre Braşov şi Sighişoara (ca. 120 de kilometri).
Iar cel mai important aspect va fi faptul că îmi propun şi sunt convins că voi reuşi să fac toate acestea într-un mod care poate părea inedit sau chiar nebunesc dar este totuşi atât de natural, prin prisma sutelor de mii de ani care au cizelat specia umană, înainte ca aceasta să construiască în jurul său ziduri de artificii tehnologice, între care riscă să rămână prizonieră a propriei evoluţii. Concret, voi renunţa treptat la pantofii de alergare în varianta lor modernă şi supertehnologizată şi voi reînvăţa să alerg cu o protecţie minimă a picioarelor, aşa cum au alergat oamenii sute de mii de ani la rândul, până când progresul tehnologic şi apoi economia agresivă de piaţă au creat pantofii moderni de alergare care s-au îndepărtat prea mult de la funcţia de bază pe care a avut-o încălţămintea de-a lungul evoluţiei umane şi anume simpla protecţie a piciorului la contactul cu diferitele soluri „neprietenoase”. Am început deja de aproximativ 5 luni procesul de reînvăţare a alergării naturale, am introdus treptat şi cu succes kilometri alergaţi cu încălţăminte minimalistă, respectiv cu sandalele huaraches, al căror model l-am împrumutat de la populaţia indigenă Tarahumara din Mexic. Feedbackul corpului de până acum este promiţător şi starea de spirit pe măsură, aşadar privesc încrezător spre viitor şi aştept cu interes primele maratoane în huaraches.
