Dacă mai ţineţi minte vorbele lui Creangă, una dintre ele zice cam aşa: „Dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă, dacă-i popă, să cetească.“ Să ne fie cu iertăciune bădiţă Creangă dacă adăugăm o completare la înţelepciunea de mai sus, care ar suna cam aşa: „Dacă-i alergător să alerge, apoi să alerge.“
Cu aceste gânduri în minte mi-am propus să nu mai şomez iarna aceasta şi să dau frâu liber „toanelor“ din categoria mara-toanelor şi ultramara-toanelor, inclusiv în sezonul hibernal. Că dacă urşii intră la hibernare, nu-i musai să hiberneze şi alergătorii de cursă lungă. Şi apoi ce moment mai bun pentru o alergare lungă de iarnă decât atunci când începe iarna astronomică, respectiv pe 21 decembrie, data solstiţiului de iarnă. Avea să fie cea mai scurtă zi din an, marcată printr-o alergare lungă, din zori şi până la lăsarea întunericului. Aşa că, după câteva vizite în biblioteca domnului Gogule, am găsit pe www.suncalc.net o aplicaţie care arată ora zorilor, răsăritului, apusului şi amurgului în orice locaţie de pe glob, în orice zi a anului.
Ei, asta nu înseamnă că mă gândeam să alerg te miri unde pe glob, ci nici mai departe şi nici mai aproape decât acasă în Braşov, pentru a uşura mult logistica în condiţii de iarnă. Prin urmare nu trebuia să îmi iau asupra mea decât ceva bani şi o bluză şi ciorapi de schimb pentru că de restul avea să se îngrijească Moş Crăciun. Ei, da, chiar aşa, întrucât îmi propusesem să trec în cursul alergării şi pe la Târgul de Crăciun din Piaţa Sfatului, să mă hidratez cu un vinişor fiert şi un ceai şi să mă energizez cu un kürtös fierbinte.
Şi dacă de mâncărică şi băuturică nu trebuia să mă îngrijesc, pentru că puteam găsi lejer un covrig sau un loc unde să beau ceai, gândurile mele se îndreptau asupra încălţărilor. Se zice că omul gospodar îşi face iarna car şi vara sanie. Cum sandalele nu fac casă bună cu frigul şi zăpada, aveam nevoie de alte încălţări, însă nu aveam chef să îmi vâr picioarele în adidaşii la care renunţasem cu un an şi jumătate în urmă. Aşadar, începând din vară am început să caut alternative din aceeaşi familie cu huaraches. Nu că nu aş fi găsit pe net destule încălţări minimaliste. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul sunt nemulţumit de încălţările minimaliste promovate pe toate gardurile. Dacă avantajele trâmbiţate sunt mari, preţurile depăşesc cu mult imaginaţia celui ce îşi închipuie că lipsa tehnologiei ar trebui să determine şi corectarea preţurilor în jos. În cele mai multe cazuri este total invers. Vorba ceea: fugi de dracul şi dai peste taică-su.
Aşa că tot „nene Gogule“ mi-a sărit în ajutor. Dacă la Tarahumara am găsit inspiraţia pentru sandalele home-made de vară, la rudele lor de pe continentul nord-american, cu ierni mai serioase, am găsit o potenţială soluţie pentru iarnă: mocasinii. Cu răbdare şi îndrumare de pe net mi-am croit o pereche de mocasini după modelul purtat de naţia comanşilor, pe care i-am testat toată toamna, pe ploaie şi temperaturi scăzute şi apoi în decembrie pe zăpadă şi temperaturi sub zero. Aşa că le învăţasem punctele slabe. Buni şi pe umezeală, atâta timp cât nu e prea frig (pentru că pe la cusăturile mele începătoare, destul de „căscate“ intră umezeală, care nu face casă bună cu frigul), însă excelenţi pe ger şi teren uscat, inclusiv zăpadă, în combinaţie cu ciorapi groşi de lână.
Prin urmare, pentru 21 decembrie mă rugam să dea o zi geroasă, uscată, cu zăpadă îngheţată, iar dacă pe jos avea să fie ud, aveam să alerg în nişte încălţări cu talpă subţire, însă etanşă. În dimineaţa de 21, la ora 7:22, când pe munţii din jur mijeau primele fire de lumină am ieşit în faţa blocului şi am zis un bogdaproste, pentru că termometrul coborâse sub zero grade şi tocmai începuse să ningă. Cu picioarele încălţate în mocasini şi protejate de două perechi de ciorapi groşi de lână am plecat lipa-lipa pe stradă în jos.
Nu aveam nicio destinaţie, aveam de gând să alerg zi lumină, pe unde mă vor duce paşii, şi când avea să se lase seara la 17:11, fie urma să mă întorc acasă, fie să continui, dacă mă voi simţi bine. Afară începuse să ningă ca în poveşti, străzile erau albe, doar la trecerile de pietoni unde se topise zăpada făceam paşi uriaşi, sărind peste fleaşca de pe şosea, pentru a nu lua apă la mocasini. Inspirat de fulgii care cădeau necontenit din cer îmi veni inspiraţia de a imortaliza secvenţe din această alergare pe un decor hibernal, demn de iarna lui Alecsandri. Mi-am scos aparatul foto şi am început să trag duble filmându-mă cum alergam pe străzi şi făcând poze cu declanşatorul automat. Încet-încet treceam dintr-un cartier în altul, pe bulevarde agitate, străduţe înzăpezite, prin parcuri, oprindu-mă la câte o covrigărie sau plăcintărie să beau un ceai şi să mănânc un covrig, o plăcintă cu brânză, un ştrudel.
După ce am trecut prin zona străzilor cu denumiri istorice şi m-am amuzat copios citind pe lângă plăcuţele cu denumiri cuminţele, de genul Codrii Cosminului, Plevna, alte denumiri din domeniul absurdităţii edilitare, precum Strada Spartacus, am ajuns la gara Bartolomeu. Nu ştiu ce îmi dădu ghes să intru să beau un ceai într-o bodegă autentică de gară, în care fumul de ţigară şi aburii de alcool făceau companie veşnicilor muşterii amatori de sportul cu paharul. Nici ceaiul nu avea să fie mai de soi, doamna din spatele tejghelei, cu ţigara în mână, preparându-mi o dulcegărie de ceai din granule sintetice. Puteam să las ceaiul şi să plec, dar situaţia mă amuza prin absurditatea ei: eu care nu mă hidratez niciodată la alergare cu băuturi izotonice abundând în chimicale şi zahăr, beam acum o oribilitate de ceai sintetic, care nu văzuse vreodată umbră de plantă sau fruct, totul într-o companie inedită.
După episodul bodegii, am plecat mai departe, intrând pe o stradă care se potrivea parcă mai bine cu scopul meu: Strada Lungă. Ei, aşa mai mergea, o stradă pe care m-am pornit să o măsor în pas de alergare, pentru a constata că nici nu era aşa de lungă, doar vreo doi kilometri, dar oricum numai bună pentru alte sesiuni de foto-shooting şi filmări solo.
La capătul străzii mi-am zis că nu ar strica să introduc şi o urcare mai serioasă, aşa că am urcat pe Dealul Cetăţii, la Cetăţuia Braşovului, străjuită de tunuri care acum se uitau paşnic prin ţevile lor la ascensiunea mea spre poarta cetăţii.
Trecuse de amiază şi zăpada continua să cadă din porţile cerului peste paşii mei care frământau uşurel zăpada. Eram deja în zona centrului oraşului, aşa că m-am abătut în Piaţa Sfatului, pe unde odinioară boncăluia Cerbul de Aur şi unde, de data acesta, trecuseră doar renii lui Moş Crăciun, care lăsase cadou un ditamai bradul, ce părea a se lua la întrecere în înălţime cu turnul Casei Sfatului. Multă umezeală şi fleaşcă pe jos, aşa că nu am putut evita niscaiva apă la galoşi în timp ce mi-am ales o grămadă de zăpadă pe care m-am cocoţat să beau un vin fiert şi să ronţăi un kürtös. Apoi am luat-o uşurel pe lângă Biserica Neagră spre Şcheii Braşovului, care nu puteau să lipsească din turul Braşovului în alergare.
La coborârea din Şchei, după ce trecusem pe lângă monumentele vechi ale oraşului, aveam să găsesc pe aleile de sub Tâmpa un monument care, cu siguranţă, nu va apărea în nicio carte de istorie. Pe o băncuţă de piatră am zărit odihnindu-se un copil de gheaţă, desprins parcă din povestea Crăiasa Zăpezii, sculptat de o mână pricepută, cu creştetul acoperit de zăpada care căzuse toată ziua.
Cea mai scurtă zi a anului avea să mă prindă la lăsarea întunericului, la ora 17:11, pe străzile de lângă vechea locuinţă, unde prinsesem în urmă cu nouă ani gustul jogging-ului, pentru a trece apoi, peste câţiva ani, la semimaratoane şi apoi maratoane. Eram pe aceleaşi alei pe unde până nu demult bătusem trotuarele în ritmul drăcesc al programelor de antrenament. Mais où sont les neiges d'antan (Unde sunt zăpezile de altă dată), mă întrebam eu privind cum fulgii continuau să cadă odată cu căderea întunericului. Unde sunt vremurile în care rupeam asfaltul la antrenamente, îmbunătăţind recordul personal cu fiecare maraton alergat? În urmă cu un an şi jumătate apucasem însă pe un alt făgaş al alergării, care îmi arătase că alergarea este ca un diamant, care are şi alte faţete, mai strălucitoare decât ai putea crede, atunci când alergi fără sabia lui Damocles, întruchipată de cronometrul care ticăie la mână. Cine să răspundă la întrebarea lui François Villon decât corbul lui Edgar Allen Poe, cu al său „Nevermore“. Bine zis! Nevermore! Nu cred că mă voi mai întoarce vreodată la hamstereala alergărilor programate, ci voi continua să alerg pe unde mă vor purta picioarele şi dorinţa, fără presiunea cronometrului şi obiectivelor asociate cu acesta, care până la urmă nu sunt decât cifre ce restricţionează mult prea mult accesul la celelalte faţete ale alergării!
Aşadar ziua cea mai scurtă se terminase, dar în mine zăcea încă energie necheltuită, din cauza numeroaselor întreruperi cu pozele şi filmările, aşa că am hotărât să prelungesc ziua, întorcându-mă din nou în Piaţa Sfatului pentru a face o poză nocturnă bradului de Crăciun. Într-un final, după 11 ore şi jumătate de când plecasem de acasă în zorii zilei, eram din nou lângă brad, cu un ceai fierbinte în mână şi trăgeam linie după cea mai lungă alergare, în cea mai scurtă zi a anului.
