Nici bine nu s-a încheiat botezul maratonului din toamna anului trecut, pe asfaltul Bucureştiului, că tălpile îmi ardeau de nerăbdare, dornice să se ia din nou la trântă cu miticul balaurul care păzeşte cei 42 km şi 195 m şi pe care reuşisem să-l dobor încă de la prima noastră încleştare. Singura necunoscută era tărâmul pe care urma să ne măsurăm din nou puterile. Nu a trebuit să caut prea mult, pentru că îmi ajunsese la ureche că la o aruncătură de băţ de circa 1000 de kilometri se organiza un maraton care promitea a fi o minunăţie! Viena! Ce alergător de anduranţă nu şi-ar dori să tragă un pui de jogging pe malurile Dunării albastre, alergând pe lângă parcul de distraţii Prater, Opera din Viena, Palatul Schönbrunn şi multe alte repere turistice, pentru a termina apoi cu un finish glorios în curtea imperială de la Hofburg, pe unde odinioară sălăşluiau împăraţii Austriei?
Zis şi făcut: înarmat cu experienţa primului maraton am purces aşadar la antrenamente făcute atât cu picioarele, cât mai ales cu capul, clădind încet kilometri peste kilometri peste fundaţia deja existentă, astfel încât odată cu lăsarea zăpezilor eram în plin antrenament. La venirea iernii Braşovul se scufunda sub troiene de zăpadă iar eu patrulam de zor prin cartier. Nici chiar atunci când gerul a încercat să dea lovitura de graţie, nu i-am dat satisfacţie. Când termometrul arăta duminică dimineaţa minus 17 grade, eu îmi vedeam de ale mele, alergând frumuşel 30 km, blindat sub căciulă, mănuşi, geacă şi 2 perechi de pantaloni, atrâgând privirile curioase ale puţinilor trecătorilor care se încumetaseră afară din casă.
De-a lungul antrenamentelor, câteva verificări de 10 şi 21 km alergate la viteză de competiţie îmi confirmau că eram pe drumul cel bun, eu mă simţeam excelent iar scopul declarat, respectiv să cobor sub un timp de 4 ore - şi asta chiar de la al doilea maraton la care participam - devenea din ce în ce mai real. Această siguranţă, în spatele căreia se ascundea cea mai bună formă fizică în care mă aflam de când mă ştiam, era cea mai bună terapie pentru moral, fără să ştiu că zeiţa Fortuna îmi pregătea o surpriză care urma să ridice moralul la cel puţin aceleaşi înălţimi ca şi forma fizică.
Astfel, fiind un an aniversar în care se împlinesc 2500 de ani de la istorica bătălie de la Maraton din Grecia antică şi memorabilă cursă de 42 km până la Atena a solului Pheidippides, prin care anunţa victoria grecilor împotriva perşilor, organizatorii au pregătit un mic concurs de creaţie literară pe tema originilor cursei maratonului. Aşa că mi-am scos peniţa şi am urmat întru tocmai modelul lui Caesar: „Veni, vidi, vici“ adică „M-am înscris, am scris şi am câştigat“ ... premiul cel mare, respectiv 2 locuri gratuite la start plus o noapte la un hotel de 4 stele, unde urmau să fie cazate elitele care alergau cursa din Viena, adică alergători din Kenia şi Etiopia, tot unul şi unul, un soi de gazele africane la care toate felinele, inclusiv un lup ca mine se uită cu mare respect.
Prin urmare, în dimineaţa de 18 aprilie mă aşezam la start fără emoţii, ştiind că acum era momentul adevărului. Şi mai ştiam că aveam asupra mea o armă secretă, un soi de doping, ca să zic aşa, de care alţi alergători nu beneficiau: o şepcuţă personalizată cu poza fetiţei mele Flavia, în vârstă de 11 luni, alături de textul: „GO PAPA!“. Era o cursă dedicată în întregime ei!
Primii kilometri aproape că nu ştiu când au trecut, ba chiar îmi aduc aminte că râdeam în sinea mea la gândul că îmi doream ca maratonul să nu se termine prea repede, pentru a savura cât mai mult senzaţia plăcută pe care o resimţeam alergând în mijlocul unei mulţimi de 30.000 de persoane care luaseră startul, dintre care 8.000 alergau cursa de maraton. La km 5 am constatat că alergam deja mai repede cu 1 minut faţă de timpul intermediar gândit de mine şi am temperat puţin ritmul, atât cât mi-a permis starea de spirit excelentă. Din spate mă depăşeau o serie de alergători, dar nu era deloc demotivant, pentru că tactica mea psihologică funcţiona de minune. În gând îmi ziceam: „Depăşiţi-mă fraţilor, că maratonul începe doar de la kilometrul 21. Drum bun şi ne întâlnim la km 35!“. Ştiam mult prea bine că maratonul e o cursă cu mine însumi, nicidecum cu alţi alergători. Ştiam din experienţa primului maraton cât de riscant este să te laşi prins în jocuri de genul „Pe ăsta de lângă mine nu-l las să mă depăşească“. Până şi elitele care intră în astfel de jocuri sfârşesc deseori, terminând cursa „în genunchi“ şi pierzând pe ultimii km tot ce au câştigat la început.
Astfel, cu o atitudine pozitivă, care pentru un maratonist funcţionează ca o pereche de picioare de rezervă şi scoţându-mi din când în când şapca, uitându-mă la poza fetiţei şi încârcându-mi astfel bateriile, înaintam din ce în ce mai repede spre jumătatea cursei. Avansul de 1 minut crescuse în jurul kilometrului 25 la peste 3 minute. Mă simţeam excelent şi savuram încurajările de pe margine. Între noi fie vorba, pe tot traseul maratonului se aflau, conform estimarilor organizatorilor, aproximativ 200.000 de spectatori. Vienezii îşi băuseră deja cafeluţa şi ieşiseră să încurajeze alergătorii cu strigăte, aplauze şi tot felul de instrumente improvizate. Din loc în loc erau construite scene pe care diverse formaţii de samba dădeau recital în ritmul tobelor. În apropierea Operei eru instalate difuzoare din care se auzeau valsurile şi ritmurile de polca compuse de Strauss. Superb! O atmosferă şi o notă de 10 pentru vienezi!
Sincer nici nu ştiu când au trecut 30 de km. Sau mai bine zis nu i-am simţit deloc. La km 32 mi-am consultat ceasul şi am constat că avansul meu scăzuse considerabil, asta pentru că uitasem de ritmul cursei şi mă relaxasem admirând peisajul şi bucurându-mă de atracţiile publicului. Am intrat repede în priză, pentru că nu doream să pierd avansul câştigat, conştient că ultimii kilometri puteau fi extrem de grei. Aşa că am călcat acceleraţia şi dă-i înainte. Acum era momentul adevărului. Începusem să simt musculatura. Alergam deja de 35 km şi era normal să-mi simt picioarele. Simţeam cum se contractă muşchii, dar nu era nicidecum o senzaţie de durere. Picioarele parcă îmi spuneau: „Suntem aici, mergem împreună până la finish!“. De unde la Bucureşti la km 38 se terminaseră bateriile, acum la Viena mă simţeam ca iepuraşul din reclama Duracell. Şi acceleram vizibil, trecând pe lângă o mulţime de alergători. Nu-i recunoşteam dar ştiam că erau cei care mă depăşiseră la început, începând cursa prea tare şi cărora le-am promis în gând că ne vom întâlni spre finish.
Şi uite-aşa cu motoarele turate la maximum, am ajuns la kilometrul 41, unde stabilisem punct de întâlnire cu soţia, cu care vorbisem ceva mai înainte la telefon. Ştiam că terminase cursa ei de 21 km şi mă aştepta pentru o ultimă încurajare înainte de finish. Am zărit-o din alergare şi pentru că avea aparatul pregătit pentru fotografie şi chiar în faţa ei se afla un copilaş cu mâna ridicată pentru „Give me five“ i-am strigat că sunt OK, am bătut palma cu copilaşul şi am zburdat spre finish cu un sprint sănătos pe ultimii 100 m, oprind cronometrul la 3 ore şi 56 de minute. Cele 4 ore magice căzuseră! Îmi îmbunătăţisem timpul de la primul maraton cu 54 de minute. Personal best! Şi o fericire de nedescris, mai cu seamă că la primirea medailei unul dintre organizatori m-a felicitat pentru şepcuţa cu poza fetiţei mele. Fata lui tata „alergase“ alături de mine şi eu alergasem pentru ea!
Acum, la o săptămână de la maraton, planurile de viitor sunt făcute. La toamnă voi alerga în Grecia la Atena. Deja sunt înscris pentru cea mai frumoasă şi mai grea cursă din câte există: traseul clasic de la Maraton la Atena, la aniversarea a 2500 de ani de maraton! Până la toamnă mai este mult dar după cursa din Viena nu pot spune decât NENIKEKAMEN adică AM ÎNVINS!
