Înainte de orice cuvinte de prisos e bine de ştiut: un maraton nu se poate descrie, se poate numai alerga. Asta e ceea ce am şi făcut duminica trecuta, într-o zi rece şi ploioasă de octombrie, tocmai în buricul Românicii noastre, la Bucureşti, în plin centru, în jurul Palatului Parlamentului şi de-a lungul Dâmboviţei. După o serie de semimaratoane am simţit că e timpul să-mi îndeplinesc o dorinţă care încolţise încă de la primele alergări la care am luat parte şi care prinsese rădăcini tot mai puternice, pe măsură ce se adăugau tot mai mulţi kilometri de asfalt „tociţi“ de adidaşi. Aşă că simţeam că era momentul să fac pasul la maratonul cel mare, nici mai mult nici mai puţin decât 42 km şi 195 m. Eram convins că voi termina cursa, în picioare şi în alergare, ce-i drept nu ca un monopost Ferrari, poate doar ca un Matizache. Esenţialul era să termin în picioare, pe başcheţii mei, nu în patru labe , deşi auspiciile nu erau dintre cele mai fericite, întrucât eram pe ultima sută de metri cu o răceală, care era cât pe ce să mă oprească de la a lua startul.
Nu voi insista asupra detaliilor cursei, nici asupra lipsei de educaţie sportivă a localnicilor, care s-a tradus printr-un dezinteres aproape total al bucureştenilor pentru cea mai dificilă cursă din atletism, care de multe ori s-a învecinat cu nesimţirea tipic românească, manifestată prin „încurajări“ din partea trecătorilor, de genul: „Băi proştilor, la ce alergaţi dacă tot nu câştigaţi nimic?“. Ca o paranteză, trebuie spus - şi vorbesc aici din propria experienţă - că în marile oraşe din străinătate maratoanele sunt adevărate evenimente locale, la care locuitorii ies în stradă cu miile, pentru a încuraja miile de alergători, pentru a-i însoţi cu muzică şi urale pe tot parcursul traseului. Alergătorii aceştia nu câştigă bani, ci aleargă pentru sănătatea lor, pentru că sportul face parte din cultura lor, pe care o învaţă din familie şi de la şcoală. Din nefericire, cultura noastră pentru sport se limitează în foarte multe cazuri la „exerciţiile fizice“ de jur împrejurul grătarului cu fleici şi la ridicatul navetelor de bere în portbagajul maşinii sau la dezbaterea ultimelor achiziţii de la Steaua şi a recentelor aventuri ale lui Mutu. Aşa se şi explică diferenţa de atitudine şi de implicare, la ei aleargă 10.000 de maratonişti (ba chiar 40.000 la Berlin), la noi au fost anul acesta 240. Deci „cifrele nu ne minte“.
Lăsând la o parte contextul, cursa a fost ceva de nedescris. Muzica din căşti plus „bateriile“ din adidaşi m-au purtat kilometru cu kilometru, până în jurul marcajului cu kilometrul 32. De unde la început cântam pe ritmurile muzicii, parcă pe la km 32 îmi pierise cheful de orice veleităţi artistice. Mă concentram asupra paşilor, picioarele erau ceva mai grele, ritmul mai slăbise, nu mai săream bălţile cu aceeaşi energie, dar mergeam totuşi înainte cu tupeu. Însă ultimii 4 km au fost o experienţă aparte, poate au fost chiar unicul şi adevăratul maraton. La km 38 s-a produs o schimbare de care auzisem dinainte, dar pe care nu mi-o puteam închipui. Nu degeaba se spune ca ultimii kilometri se aleargă cu mintea, nu cu picioarele. Şi asta pentru că ritmul picioarelor mele s-a redus la o alergare de roboţel, paşii au început să cadă mici şi grei pe asfalt şi trosneau în plin în băltoacele înşirate pe şosea. Eu trăgeam de picioare, însă parcă traseul era presărat cu magneţi, de care se agăţau cu disperare adidaşii. Însă exact atunci când picioarele dădeau bătălia cea mare, mintea parcă a luat-o pe un cu totul alt drum. În momentele acelea grele gândurile mi-au zburat la fetiţă, care ştiam că mă aştepta cuminte la finish-ul ce era extrem de aproape. Picioarele şi mintea au început să lucreze separat, picioarele „arau asfaltul“ iar mintea a fost cuprinsă de o linişte amestecată cu siguranţă, cronometrul chiar nu mai conta, pentru că eram copleşit de o multitudine de sentimente de fericire, care au luat locul soldăţeilor de plumb din adidaşi şi m-au purtat cuminţi, în viteza „melcului turbat“, până la linia de finish, cu un timp de 4 ore şi 50 de minute.
Acum, dacă îmi voi întreba muşchii şi ligamentele ce părere au despre cursă, nu cred că voi primi un răspuns la fel de entuziasmat, dar cum totuşi ne cunoaştem de atâta vreme ştiu că nu vor avea nimic împotriva noului pact mefistofelic pe care l-am încheiat tacit, înscriindu-ne deja pentru următorul maraton din aprilie, de la Viena.
Nu voi insista asupra detaliilor cursei, nici asupra lipsei de educaţie sportivă a localnicilor, care s-a tradus printr-un dezinteres aproape total al bucureştenilor pentru cea mai dificilă cursă din atletism, care de multe ori s-a învecinat cu nesimţirea tipic românească, manifestată prin „încurajări“ din partea trecătorilor, de genul: „Băi proştilor, la ce alergaţi dacă tot nu câştigaţi nimic?“. Ca o paranteză, trebuie spus - şi vorbesc aici din propria experienţă - că în marile oraşe din străinătate maratoanele sunt adevărate evenimente locale, la care locuitorii ies în stradă cu miile, pentru a încuraja miile de alergători, pentru a-i însoţi cu muzică şi urale pe tot parcursul traseului. Alergătorii aceştia nu câştigă bani, ci aleargă pentru sănătatea lor, pentru că sportul face parte din cultura lor, pe care o învaţă din familie şi de la şcoală. Din nefericire, cultura noastră pentru sport se limitează în foarte multe cazuri la „exerciţiile fizice“ de jur împrejurul grătarului cu fleici şi la ridicatul navetelor de bere în portbagajul maşinii sau la dezbaterea ultimelor achiziţii de la Steaua şi a recentelor aventuri ale lui Mutu. Aşa se şi explică diferenţa de atitudine şi de implicare, la ei aleargă 10.000 de maratonişti (ba chiar 40.000 la Berlin), la noi au fost anul acesta 240. Deci „cifrele nu ne minte“.
Lăsând la o parte contextul, cursa a fost ceva de nedescris. Muzica din căşti plus „bateriile“ din adidaşi m-au purtat kilometru cu kilometru, până în jurul marcajului cu kilometrul 32. De unde la început cântam pe ritmurile muzicii, parcă pe la km 32 îmi pierise cheful de orice veleităţi artistice. Mă concentram asupra paşilor, picioarele erau ceva mai grele, ritmul mai slăbise, nu mai săream bălţile cu aceeaşi energie, dar mergeam totuşi înainte cu tupeu. Însă ultimii 4 km au fost o experienţă aparte, poate au fost chiar unicul şi adevăratul maraton. La km 38 s-a produs o schimbare de care auzisem dinainte, dar pe care nu mi-o puteam închipui. Nu degeaba se spune ca ultimii kilometri se aleargă cu mintea, nu cu picioarele. Şi asta pentru că ritmul picioarelor mele s-a redus la o alergare de roboţel, paşii au început să cadă mici şi grei pe asfalt şi trosneau în plin în băltoacele înşirate pe şosea. Eu trăgeam de picioare, însă parcă traseul era presărat cu magneţi, de care se agăţau cu disperare adidaşii. Însă exact atunci când picioarele dădeau bătălia cea mare, mintea parcă a luat-o pe un cu totul alt drum. În momentele acelea grele gândurile mi-au zburat la fetiţă, care ştiam că mă aştepta cuminte la finish-ul ce era extrem de aproape. Picioarele şi mintea au început să lucreze separat, picioarele „arau asfaltul“ iar mintea a fost cuprinsă de o linişte amestecată cu siguranţă, cronometrul chiar nu mai conta, pentru că eram copleşit de o multitudine de sentimente de fericire, care au luat locul soldăţeilor de plumb din adidaşi şi m-au purtat cuminţi, în viteza „melcului turbat“, până la linia de finish, cu un timp de 4 ore şi 50 de minute.
Acum, dacă îmi voi întreba muşchii şi ligamentele ce părere au despre cursă, nu cred că voi primi un răspuns la fel de entuziasmat, dar cum totuşi ne cunoaştem de atâta vreme ştiu că nu vor avea nimic împotriva noului pact mefistofelic pe care l-am încheiat tacit, înscriindu-ne deja pentru următorul maraton din aprilie, de la Viena.
Până atunci nu vă voi bate la cap cu îndemne despre mişcare, despre ce bine este să faci sport, dar gândiţi-vă totuşi la următorul paradox: Pe drumul dintre maternitate şi cimitir cei mai mulţi oameni merg încet, iar unii aleargă. Paradoxal, cei care merg încet ajung primii.
