luni, 22 august 2011

Ultra-maratonul Perşanilor, Braşov - Vad, 23 iulie 2011



Aşa cum mi-am propus la începutul anului, maratonul din Rotterdam avea să fie ultimul alergat la întrecere cu cronometrul. După ce citisem de Crăciun cartea Born to Run, înţelesesem că există şi o altă dimensiunii a alergării, care înseamnă mai mult decât navigarea în căutarea unor timpi mai buni şi ghidarea după coordonatele exacte ale graficelor săptămânale de antrenament. Voiajul primelor patru maratoane în adidaşi fusese plăcut dar abandonarea adidaşilor echivala cu aruncarea ancorei în golf şi îmbarcarea într-o nouă croazieră, pe aripile sandalelor Huaraches. Iar pentru aceasta m-am înscris la grupa mică de la grădiniţa alergării, adaptându-mă la pas uşor noilor încălţări, uitând de orice obiectiv de viteză sau distanţă. Nu am mai ţinut evidenţa kilometrilor alergaţi; ştiam doar că cele două alergări săptămânale de la serviciu spre casă însemnau fiecare câte 10 km, la care se adăuga o alergare de peste trei ore, duminica, în mijlocul naturii.


Aşa că după 3 luni, când simţeam că perioada de ucenicie se apropia de sfârşit, mi-am convocat picioarele la sfatul bătrânilor. Ce-ar fi, le-am întrebat eu, dacă am ieşi într-o sâmbătă dimineaţa la o alergare şi ne-am tot duce pe drum până vom trece de distanţa maratonului şi ne vom opri într-un târziu, după 58 de km, în faţa casei bunicilor din satul Vad, la poalele Munţilor Făgăraş? Zece degete de la picioare au fost pentru, aşa că având aprobarea „digitală“ nu mai trebuia decât să o pun în practică.

Urma sa fie testul de bărbăţie al sandalelor si picioarelor deopotrivă. Primul meu ultra-maraton, alergat de capul meu, fără staţii de alimentare organizate, cu rucsacul cu apă şi ceva mâncărică în spate, încălţat cu sandale (dar totuşi cu pantofii de alergare, pe care nu îi mai purtasem de trei luni, vârâţi din spirit de precauţie în rucsac, pentru situaţia în care sandalele nu mi-ar fi permis să duc alergarea până la capăt). Cum necum, cu cele trei bidoane de 600 ml şi toate nimicurile trebuincioase, de la cremă pentru protecţie solară până la aparat foto şi telefon mobil, am ajuns la o greutate de 5 kg pe care urma să o duc în spate pe toată distanţa, precum melcul căsuţa lui.

Pentru traseu am apelat la spionul Google Map, care în doi timpi şi trei mişcări mi-a aruncat pe ecran un traseu frumuşel, din faţa blocului din Braşov până în faţa casei bunicilor. Traseul traversa inevitabil Munţii Perşani, aşa că am decis să mă joc puţin de-a ofiţerul de stare civilă şi să-mi botez cursa „Ultra-maratonul Perşanilor“.


Zis şi făcut. În ajunul aventurii mi-am dus frumuşel familia cu maşina la destinaţie, nu de alta, dar îmi doream câteva poze de final în amintirea primul meu ultra-maraton. Auzind ca sosise ziua Z, părinţii, fraţii, întreg clanul lupilor s-a adunat în căsuţa de la Vad pentru a mă întâmpina, de parcă urma să-şi facă Mihai Viteazu intrarea triumfală în Alba Iulia.

Până la intrarea triumfală mai era însă drum lung. În dimineaţa cursei la ora cinci, în lipsa pupezei din tei, alarma telefonului şi-a făcut la fel de bine datoria, astfel că la şase fără un sfert plecam din faţa blocului, nu înainte de a ronţăi 2 covrigi şi două felii mari de pepene roşu, împuşcând cu pepenele 2 iepuri dintr-un foc: energizare şi hidratare, ambele naturale.

Sandalele mele lipăiau ritmic pe asfaltul trotuarelor şi în timp ce eu mă aflam abia la începutul misiunii, schimbul de noapte tocmai ieşea de prin cluburi. În sinea mea mă gândeam: „Fiecare cu ce-l doare.“ Unii se sparg în figuri prin cluburi iar eu urma să văd dacă mă voi sparge în bucăţele pe traseu.

Până una alta mă amuzam cercetând privirile puţinilor trecători pe care îi întâlneam. Mai toţi mă măsurau uimiţi din ochi, nesiguri dacă eram dus cu pluta, de vreme ce făceam jogging cu rucsacul în spate, la şase dimineaţa, însă incertitudinea lor se transforma în certitudine atunci când privirea le aluneca asupra încălţărilor mele. Probabil că în sinea lor mă compătimeau. Nu probabil, ci sigur! Trecând prin dreptul unei bodegi din care tocmai ieşeau împleticindu-se doi „sportivi“ de vârsta a doua, după un cantonament de noapte la „ridicarea paharelor“, am prins din fugă o replică plină de compasiune: „Uite mă săracul! Şi pe ăsta îl fugăreşte nevastă-sa de-acasă!“ Asta da motivaţie pentru antrenamente, mă gândeam eu cu zâmbetul pe buze. Dacă ar şti soţiile "degustătorilor" ce armă de antrenor este făcăleţul, ar ieşi din bodegi campioni mondiali pe bandă rulantă.

Acum la drept vorbind, ce să şi gândească oamenii, în special localnicii din satele prin care treceam, văzând un zănatec care alerga aproape desculţ, cu rucsacul în spate, în bătaia soarelui, te miri unde. Curiozitatea era mai tare ca mirarea, aşa că un bunicuţ ce stătea pe o băncuţă în faţa casei m-a oprit la un moment dat să mă întrebe de unde vin şi unde mă duc. Auzind răspunsul meu, şi-a făcut o cruce mare, de parcă l-ar fi văzut pe ăl încornorat: „Doamne Dumnezeule şi Maică Precistă! D-apoi cu ce păcatele mele ai greşit nepoate?“. L-am lăsat să se mire mai departe şi mi-am văzut fericit de drum, gândindu-mă amuzat că dacă preoţii ar introduce astfel de canoane după spovedanie, ar rămâne lumea fără păcătoşi. Ai minţit? Ia bagă o sută de ture în jurul bisericii! Ai furat? Hai rapid un pelerinaj în pas alergător până la Voroneţ!

Aşa că cine zicea că să alergi e plictisitor. Monotonie? Da de unde! Nu alergi chiar ca pe stadion, în uralele spectatorilor, dar încurajatori se găsesc te miri unde. Bunăoară în satul Şinca Nouă, unde am ajuns spre amiază. Trecând pe lângă un magazin înjghebat într-o casă, mă pomenesc că vânzătoarea dă buzna în stradă pe urmele mele, strigându-mă: „Domnu, Domnu!“ Mă opresc, mirat la rândul meu, iar tanti vine spre mine surâzând mândră: „Să ştiţi că v-am văzut azi-dimineaţă în Cristian!” Apoi cum să nu-ţi dea energie aşa o încurajare sinceră! Dacă ea era mândră că mă văzuse, cum să nu fie eu care alergam de când se făcuse dimineaţă?

Şi dacă-i bal, atunci bal să fie. Ca în Ohaba, unde am nimerit în mijlocul unei nunţi, la ieşirea din biserică. Şoseaua era plină de nuntaşi şi gură cască adunaţi să vadă mireasa. Aşa că mă strecor eu printre ei sau mai degrabă se dau ei la o parte, privind ca la urs. Scot aparatul de fotografiat să fac o poză miresei. Mireasa mă vede, îmi face cu mâna şi vine iute spre mine zâmbind şi întrebându-mă în engleză: „Hello, are you from Romania?“ Pe mine mă pufnea râsul. Aşa că zâmbind şiret îi răspund „N-ai ghicit. Sunt din Braşov!“ La care bucuria de pe faţa ei face loc brusc unei dezamăgiri evidente. Ce să-i faci. Nu i-a fost dat să aibă parte de un străin la nuntă.

Şi uite-aşa, cu câte un intermezzo, am savurat kilometru după kilometru. Paşii curgeau uşurel pe şosea. Sandalele îşi făceau treaba cum ştiau mai bine şi eu la fel. Fără sabia cronometrului deasupra capului, mi-am îngăduit să mă opresc de câte ori zăream un peisaj care merita tras în chip sau de câte ori mă suna cineva din familie, dornic să ia pulsul la cald. Ba la un moment dat mi-am aşezat aparatul foto pe rucsac, pe marginea drumului si am filmat câteva duble alergând dus-întors. Eram şi eu curios cum se vede alergarea în sandale privită de pe margine.

Orele treceau şi iată-mă ajuns la distanţa de 42 km. De aici intram pe teren necunoscut, pentru că nu alergasem niciodată mai mult de distanţa maratonului. Dar perspectivele erau bune. Nu simţeam nicio durere, timp aveam berechet la dispoziţie, chiar dacă între timp soarele urcase sus pe cer şi puţinele petece de umbră aruncate de copacii de pe marginea drumului erau mai degrabă o amăgire decât o uşurare. Aşa că drept răsplată pentru maratonul terminat m-am oprit în primul sat şi pe lângă reîmprospătarea rezervelor de apă mi-am făcut cinste cu o îngheţată. Tare bună, deşi era un big no name. Da parcă mai conta! Rece să fie! Mă miram însă că foame nu îmi era, deşi nu ronţăisem decât vreo 2 covrigi şi 2 turtiţe de mălai pe parcurs. Tare ciudat metabolismul ăsta. Deşi caloriile se rostogoleau în spatele meu pe şosea, nu simţeam nevoia să le înlocuiesc.

Însă cu cât mă apropiam de destinaţie, după ce trecusem de kilometrul 50, simţeam cum după fiecare pauză pentru o fotografie sau o gură de apă un tendon de la piciorul stâng începea să mă tragă de mânecă, pentru a-şi anunţa prezenţa. Parcă plecam ceva mai greu de pe loc, până reuşeam să schimb în viteza a doua după câţiva paşi. Iar soarele nu se juca nici el. Căldură mare monşer! Simţeam că venise momentul când trebuia să înlocuiesc combustibilul si să trec de la rezervele fizice de energie la rezervele mentale. Era o ocazie excelentă pentru a experimenta o strategie despre care citisem doar. Când apare oboseala, nu are rost să te împotriveşti ci mai degrabă să te împaci cu ea, să o îmbrăţişezi pentru a o cunoaşte mai bine. Şi aşa am făcut, i-am zis „Bun venit” şi ne-am continuat drumul împreună până am ajuns la ultima bornă kilometrică înainte de intrarea în sat. M-am oprit să fac o fotografie de remember şi să beau apă, dar când am plecat de pe loc, după ce zăbovisem vreo 2 minute, tendonul cu pricina a dat semne de împotrivire, săgetându-mă pe primii paşi. „Aha, nene tendoane”, l-am luat eu la rost, „care va să zică vrei răzmeriţă! Apoi te-ai trezit târziu băiete! Hai, lasă prostiile, că aproape am ajuns!” Aşa că văzând că nu dau semne că mă las impresionat, s-a retras cuminte în banca lui fără să mă mai deranjeze. Dar zău că nici eu nu m-am mai oprit pentru vreo altă poză de album, pentru a nu-l ispiti încă o dată.

Cum am intrat în sat începeam să îmi dau seama ce realizasem. O alergare luuungă, cum nu bănuiam vreodată că voi alerga de bună voie şi nesilit de nimeni, pe vremea când norma de rezistenţă de 1 km din timpul şcolii scotea untul din mine. Ironia cuvintelor! Dacă pe atunci 1 km însemna pentru mine rezistenţă, cum să numesc acum cei 58 km? Nebunie? Poate, dar cel puţin una frumoasă!


Cu aceste gânduri în minte, în faţă la câteva sute de metri zăream figurile cunoscute în faţa casei. Tatăl meu ieşise pe bicicletă în întâmpinare. Oboseala dispăruse ca prin minune şi făcuse loc unor rezerve de energie, care parcă aşteptaseră exact acest moment, ieşind la iveală din ungherele ascunse unde obişnuiesc să lenevească nefolosite, fără să ştii că sunt acolo, până când nu este cu adevărat nevoie de ele. Ajuns în faţa casei am tras frâna, am oprit motoarele şi am luat-o în braţe pe Flavia, fetiţa cea mare care mă aşteptase cuminte în faţa porţii cu o floare în mână.



Atunci în învălmăşeala de sentimente, floarea a trecut neînsemnată, dar acum privind pozele, e mai valoroasă ca o mie de medalii la un loc. Iar dacă până acum Flavia alergase prin casă imitându-mă şi strigând „Tata maraton” de acum noul cuvânt de ordine va fi „Tata ultra-maraton”.