Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Asta cam aşa e, numai că asemenea
proverbe nu se potrivesc în propoziţie, atunci când vorbim de alergări pe
meleaguri săsești. Pentru că mie îmi place ceea ce le-am făcut şi altora. De
fapt nu le-am făcut nimic, dar le-am dat ocazia să vină să alergăm împreună prin
satele săseşti din zona Sighişoarei, în inima Transilvaniei rurale, un adevărat
coctail de peisaje, tradiţii şi istorie.
La fel ca Ultra Dacicus, Maratonul Saxon a fost tot o alergare care iese
din tiparul binecunoscut al maratoanelor cu cronometre, cipuri, mese de
alimentare şi arbitri. Singurul arbitru a fost cel al bunului simţ, care ne-a
dat voie să alergăm după pofta inimii şi a picioarelor, să mergem, să facem
pauze la discreţie, să tragem în chip locurile întâlnite şi, de ce nu, să ne
înfigem de mai multe ori degetele în punctele de alimentare, întruchipate de frumuseţe
de tufe cu mure de toate căprăriile, de la mici şi acrişoare până la mari şi
coapte, însă toate având în coadă un epitet aflat la el acasă pe aceste cărări:
100% bio.
În dimineaţa zilei de 17 august cinci persoane ne îmbarcam în Sighişoara în
două maşini, pentru a ne regrupa ceva mai târziu în Biertan, în faţa celei mai
straşnice biserici fortificate a saşilor, înconjurată de turnuri şi ziduri de
apărare, martoră a istoriei de circa 800 de ani a saşilor pe aceste meleaguri,
înainte ca aceştia să ia calea Germaniei spre sfârşitul secolului trecut.
Biertan a fost punctul de plecare al maratonului nostru ce avea să ne poarte
printr-o salbă de sate săseşti, ascunse între dealuri şi păduri, pe drumuri de
căruţe, prin fânaţe şi pe poteci de pădure până la umbra Turnului cu Ceas din
cetatea medievală a Sighişoarei.
Plecat-am nouă din Vaslui ... glăsuia Alecsandri vorbind de Peneş Curcanul.
Noi am dat la schimb Vasluiul cu Biertanul, aşa că am putea reformula:
Plecat-am cinci de la Biertan. Aşa că aveam loc destul să ne lăfăim în poza de
grup care avea să marcheze începutul aventurii saxone.
Primii kilometri ne-au dus uşurel pe asfalt până în satul învecinat, Copşa
Mare şi prima biserică fortificată. Invaziile tătarilor şi apoi ale turcilor au
determinat comunităţile săseşti să găsească soluţii pentru a se pune la adăpost
de cetele belicoase ale invadatorilor. Cea mai eficientă soluţie a fost
transformarea bisericilor în construcţii fortificate. Aşa se face că bisericile
au fost transformate în minicetăţi dotate cu toate cele trebuincioase pentru a
rezista unor asedii prelungite. La primele semne de pericol populaţia se retrăgea
în interiorul bisericii, în turnului căreia fiecare familie îşi păstra provizii
de slănină pentru astfel de zile negre, iar de pe zidurile şi turnurile
fortificaţiei începea apărarea sau poate chiar negocierea de pe poziţii
avantajoase cu trupele puse pe jaf, care probabil renunţau la asedii anevoioase
ce le-ar fi adus cu siguranţă pierderi umane.
Deşi vremurile cu pricina au trecut de mult, se prea poate ca trupa noastră
de alergăreţi să fi fost confundată cu o trupă de călăreţi, căci ajunşi la poarta
bisericii am găsit-o ferecată din interior. Aşa că, în ciuda intenţiilor
noastre paşnice de turişti, ne-am mulţumit cu poze din afară şi am luat-o la
pas pe un drum de căruţă spre Nou Săsesc. Nu ştiu dacă pe vremuri tătarii sau
turcii asediatori erau amatori de fructe de pădure, cert este că noi am găsit
tufele intacte şi la primul semnal de cercetaş al soţiei ne-am înfipt degetele
în boabele ce creşteau la discreţie pe marginea drumului.
Am fi gustat noi mai pe îndelete, dar mai aveam de mâncat câteva pite până
la Sighişoara, aşa că nu am zăbovit prea mult în tufe şi ne-am văzut de drum,
descălecând după alţi câţiva kilometri în Nou Săsesc. Dacă ar fi să dau note
satelor prin care am trecut, premiul întâi ar merge fără discuţie în Nou
Săsesc. Nou atât după nume, cât şi după înfăţişare, cu case renovate, zugrăvite
în culori vesele, de parcă saşii nu ar fi luat nicicând calea Germaniei. Întrezărind
trăsături saxone pe chipurile unui cuplu ce ieşea cu găleţile din curte, am
intrat iute în vorbă şi bănuielile mi-au fost confirmate. Cei doi erau saşi,
care se întorceau an de an din Germania, la fel ca aproape tot satul, în
locurile în care crescuseră. Foarte joviali şi primitori cei doi, ne-au invitat
să venim a doua zi să participăm la slujba de duminică şi ne-au îndrumat spre
bisericuţa satului. Până sus la bisericuţă aveam să gustăm însă un pic din
spiritul de glumă al unei bunicuţe săsoaice care ne-a încurajat în germană:
„Schnell, schnell“, aidoma copiilor care strigă „unu doi, unu doi“ când te văd
alergând în oraş pe străzi. Prin urmare, aşa încurajare neaşteptată din partea
senectuţii saxone a stârnit râsetele noastre unanime, că doar aşa suporteriţă
nu vezi pe toate gardurile.
Bisericuţa de pe deal era mândră, albă şi renovată ca tot satul. Aşa că şi
noi ne-am „renovat“ rezervele de apă la o fântână din centrul satului şi am
plecat spre Mălâncrav, nu înainte de a traversa nişte fâneţe necosite de ţi-era
mai mare dragul să alergi la vale pe drumul de iarbă. La Mălâncrav din nou
pauză, de data aceasta la umbra conacului familiei Apafi, restaurat de fundaţia
Mihai Eminescu patronată de prinţul Charles. După cum aveam să aflăm de la
sasul care avea grijă de depozitul cu suc de mere marca Mălâncrav, produs de
aceeaşi fundaţie a prinţului, măria sa vine în fiecare an la Mălâncrav şi stă
câteva săptămâni. Anul acesta fusese deja în mai, dar nu băuse toată licoarea
de mere, aşa că am cumpărat şi noi şi am băut. Zău aşa, pentru mine e mai bun
sucul de mere ca orice energizant la plic.
Om fi fost noi energizaţi, dar acelaşi lucru se putea spune şi despre roiul
de turişti străini care se învârteau la conacul Apafi şi în biserica evanghelică
a saşilor. Ajungi în Mălâncrav de peste dealuri, într-un sat necunoscut multora
dintre români şi realizezi că locaţia este mai populară între străini decât la
noi acasă. Şi nu datorită mirajului Dracula, ci datorită draculiciului englez,
prinţului britanic care restaurează case şi tradiţii, duce în lume vorba despre
locuri cu o faună şi floră pe care occidentul le-a pierdut şi încurajează şi
ajută localnicii să-şi păstreze identitatea în faţa tăvălugului lumii moderne.
Lăsând Mălâncravul în urmă am câştigat repede în înălţime ajungând pe
dealul învecinat, la capătul pădurii străbătute de o autostradă. Autostrada H,
care şerpuia prin pădurea de foioase spre Criş. Nu vă speriaţi! Drumarii nu au
ajuns să croiască autostradă printr-un sit Natura 2000, ci este vorba despre un
simplu drum de pădure, lat şi bine conturat, litera H marcând faptul că este vorba
despre limita unei unităţi de producţie silvică. Oricât ne-am străduit, nu am
dat de urmele Scufiţei Roşii rătăcite prin pădure, nici măcar pe lup nu l-am
întâlnit aşa că am coborât după câţiva kilometri în satul Criş, abătându-ne
paşii pe la impunătorul castel al familiei de nobili Bethlen. Mai multe
informaţii şi poze pot fi găsite aici http://art-historia.blogspot.ro/2011/03/castelul-de-la-cris-mures.html
După preumblarea prin pivniţa şi încăperile castelului mie îmi ardea
gâtlejul după o bere. Dacă neamţului îi şade bine cu berea, de ce nu ne-ar sta
şi nouă? Aşa că am servit un Ciuc, numai unul şi mă duc. Şi duşi am fost spre
satul Stejăreni. Dacă Nou Săsesc a fost pe primul loc în preferinţele mele,
Stejăreni a urcat pe locul doi. Sat fain Stejăreniul, şi pe aici se întorc
saşii vara şi îşi repară casele. Uliţă lată, ce-i drept recent canalizată, însă
înainte de toate linişte şi pace. Toată salba aceasta de sate prin care am
trecut este situată la circa 9-10 kilometri depărtare de şoseaua principală
între Sighişoara şi Mediaş, aşa că vânzoleala specifică drumurilor naţionale nu
se regăseşte aici. Un câine latră, o oaie behăie. Adevărată terapie de linişte,
mai ales dacă ieşi în hotarele satelor. Noi am ieşit în hotarul Stejărenilor
pentru un ultim hop, o urcare pieptiş în pădure şi apoi ne-am tot alergat
picioarele pe un drum forestier, cam prea pietruit pentru gusturile noastre de
alergători, dar care ne-a scos drept în mijlocul rezervaţiei de stejari
seculari de pe platoul Breite.
Ne cam apropiam de sfârşitul maratonului saxon, iar tehnologia îşi dăduse
între timp obştescul sfârşit. Bateria GPS-ului lui Adrian murise la datorie.
GPS-ul meu de navigaţie outdoor dăduse la un moment dat un rateu, încât acum arăta
cu câteva zeci de kilometri în plus, dar cu siguranţă ne apropiam de 40 de
kilometri. Au mai urmat câţiva kilometri în care am coborât de pe Breite şi am
mărşăluit prin Sighişoara apropiindu-ne de intrarea pe sub Turnul cu Ceas în
cetatea medievală a Sighişoarei. Orologiul sună şase jumătate, la poartă-n
cetate oare cine bate? Totuşi, nu a fost nevoie să batem, nu de alta, dar
turnul nu mai are poartă, lăsând să curgă nestingherit şuvoiul de turişti ce
urcă în cetate. Aşa că ne-am amestecat şi noi în valul de turişti, am
imortalizat momentul şi am tras linie la capătul unui maraton saxon ce a avut
de toate: alergare, cultură, peisaje şi impresii numai bune de pus în lada cu
amintiri.
