luni, 19 august 2013

Maratonul Medieval Sighisoara, editia 2, 29.07.2013




Eu când vreau să fluier, fluier. Sau, mai pe graiul alergătorilor,  eu când vreau să alerg, alerg. Asta îmi propusesem pe ultima duminică din iulie. Să ies din Sighişoara la o alergare, ia acolo vreo 15-20 de kilometri, cât să ies din oraş şi să caut un drum de legătură prin pădure către Apold.

Prin urmare, pe la ora zece mi-am luat cele trebuincioase, dar mai ales apă şi am luat drumul spre Platoul Breite, rezervaţia de stejari seculari. Soarele urcase deja binişor pe cer şi arunca cu jăratec spre capul meu, deşi încă nici nu ieşisem din oraş. Cum prevederea este mama înţelepciunii, la primul magazin ieşit în cale am mai luat un litru de apă la mine, pe lângă cele 3 sticle de jumătate pe care am obiceiul să le am asupra mea la alergările offroad.

Sus pe Breite linişte şi pace, numai bună pentru stejarii ce îşi odihneau bătrâneţile seculare. După gâfâiala de pe urcare, m-am tras la umbra unui stejar, am dat pe gât o sticlă şi i-am făcut probabil poftă bietului stejar căruia cred că i se uscase şi lui gâtlejul înfruntând solitar arşiţa amiezii.

Eu în schimb am intrat repejor în pădure şi am continuat să alerg pe drumul forestier până ce, după mai mulţi kilometri, am dat de drumul cu pricina pe care îl căutam şi care ducea pe culmea pădurii până colo spre Apold. Mai fusesem eu pe celălalt capăt al drumului, aşa că am stat şi am cugetat, dacă să continui sau să mă întorc acasă. Apă aveam, mâncare aveam: două mere, o piersică şi ceva pâinică cu brânză, întrucât am învăţat că la alergările la Sighişoara există întotdeauna şansa de a le prelungi pe nepusă masă, aşa că am hotărât să continui prin pădure spre Apold şi să mă întorc pe alte cărări înapoi în Sighişoara.

Zis şi făcut. Soarele urcase între timp şi mai sus pe cer, dar eu nu mai aveam treabă cu arşiţa, că doar la umbra pădurii era răcoare. Numai gâzele îmi puseseră gând rău. În jurul meu roiau ţânţărei de pădure, ceva neamuri cu Dracula, întrucât păreau flămânzi de sânge de alergător şi îmi bâzâiau pe la urechi, încercând să mă pişte dacă mă opream din loc. Aşa că preferam să rămân în mişcare, ca să nu le dau răgaz să îşi încerce talentele de vampiri asupra mea.

Tot înainte vrednici pionieri. Tot înainte prin inima pădurii până când nişte marcaje făcute cu ani în urmă de o asociaţie mi-au arătat că trebuie să mă abat din drum la stânga spre Apold. Mai fusesem eu pe acolo cu câteva săptămâni înainte şi ştiam că la ieşirea din pădure aveam să trec pe lângă o fermă păzită de o trupă serioasă de dulăi. De fiecare dată mă furişasem pe lângă fermă fără să mă simtă balaurii şi speram să îmi iasă pasenţa şi de data aceasta. Preventiv, cum în jur nu zăream decât uscături ce ar fi cedat la prima confruntare, mi-am rupt dintr-un fag o creangă verde, aruncând vina în cârca lui Coşbuc. Că doar el a zis: De rupi din codru o rămurea, ce-i pasă codrului de ea! Mie însă zău că îmi păsa să îmi apăr pielea. Numai că socoteala ... din codru nu se potriveşte cu cea ... de la fermă.

Nici bine nu am ieşit din pădure, că am zărit în spate pe un drum secundar un tractoraş cu o remorcuţă cu lemne coborând din pădure şi îndreptându-se spre fermă. Iar în faţa tractoraşului o avangardă formată din trei dulăi ce s-au repezit pe urmele mele, rânjind pofticios la gambele mele de alergător. Era clar că dulăii aveau să ajungă la mine înaintea tractorului, aşa că muncitorii din remorcuţă mi-au strigat să vorbesc cu câinii, să nu mă dau la ei, că mă muşcă.  Bine punctat, pentru că băţul pe care îl agitam preventiv în aer nu părea să-i oprească din asalt. Cu câinii de oraş/sat o mişcare ce simulează ridicarea unei pietre are efecte magice. Câinii din hotar funcţionează însă după alte legi canine, aşa că impresia artistică nu ţine. Am dat urmare sfatului şi am început să-mi exersez arta de orator, vociferând la dulăii ce scurtau vizibil distanţa ce ne despărţea. Să vezi magie. Vorba dulce mult aduce. Ei bine, nu a fost ea chiar dulce, ci mai mult strigată, dar iată că balaurii s-au oprit, după ce m-au înconjurat strategic. Între timp tractoraşul s-a apropiat şi băieţii mi-au făcut semn să urc pe lemne în siguranţă.

Aşa că am scăpat necapsat, iar după ce am coborât din remorcă câinii păreau a fi uitat cu totul întâlnirea noastră mai puţin amicală. Eu mi-am văzut de alergare, am intrat în Apold şi am făcut haltă la crepla satului. Apă bună, rece, numai bună de potolit setea într-o zi fierbinte de iulie. Plecasem din Sighişoara de peste 23 de kilometri.

După ce am lichidat ultimul măr şi ultimele rămăşiţe de pâine, am ieşit din sat şi am luat-o pieptiş printr-o livadă de meri pentru a urca în pădurea ce trebuia să mă poarte preţ de kilometri întregi spre Sighişoara. Ajuns sus pe culme, am dat din nou la schimb pasul de urcător cu pasul de alergător şi am început să alerg spre Sighişoara pe drumul de pădure, pe ultima parte a traseului.

Ei, nu chiar ultima, pentru că am ajuns în Sighişoara după vreo 37 km parcurşi în total şi mi-am zis că ar fi şi păcat să nu mai adaug câţiva kilometri pentru un maraton, dacă tot am parcurs atâta distanţă. În Sighişoara se desfăşura în acel weekend festivalul medieval. Aşa că unde să mă îndrept dacă nu spre cetatea medievală? Încă de sus din pădure se auzeau tobe şi ritmuri medievale, picioarele mele erau prăfuite, aşa că eram pregătit să îmi fac intrarea în cetate precum pelerinii de altă dată, din lumea lui Ivanhoe. Am urcat pe sub Turnul cu Ceas într-o baie de mulţime, iar planurile mele de a alerga din nou pe uliţele cetăţii, ca la celălalt maraton medieval alergat în primăvară, păreau a se nărui. Prea multă vânzoleală în jur!


 

 


Chiar lângă turn mulţimea aclama şi se auzeau strigăte şi săbii ciocnite. O trupă străină de reenactment prezenta spectatorilor lupte de cavaleri. Pe mine mă atrăgea mai degrabă ceaunul pus la foc de lemne, din care răzbăteau miresme ce îmi aduceau aminte că îmi lăsasem prin pădurile Sighişoarei energie ce se cerea a fi înlocuită. Aşa că am dat la schimb gologanii pe o farfurie de gulaş cu fasole şi un ardei iute. Bun, tare bun! Mergea şi o turtiţă dulce aşa că nu am ezitat să îi imit pe Hänsel şi Gretel, cu o turtiţă rumenită, nici prea uscată, nici prea pufoasă, aşa cum îi şade bine unei turtiţe. No fain aşa! Alergarea mi-a mers bine. Mâncarea așijderea. Am mai dat o raită pe străduţele lăturalnice, pentru a evita hărmălaia din zona tarabelor comercianţilor, am alergat pe uliţa mea preferată, Strada Tâmplarilor, am salutat bătrânele turnuri de apărare, am ascultat puţină muzică ciupită pe corzi de un cvartet de menestreli ai zilelor noastre şi am coborât într-un final spre casă după ce parcursesem 43 de kilometri, un nou maraton născut ad-hoc prin pădurile Sighişoarei.